IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Fenomenul interesant este că oamenii înţeleg atunci când greşesc, uneori din prima, alteori după explicaţii detaliate. Problema este că înţelegerea durează doar până când trece criza, după care fiecare se întoarce la ale lui. Până când? Până data viitoare.

Între „ultima dată“ şi „data viitoare“ oamenii nu încearcă să integreze ce au învăţat în urma greşelii pe care ei înşişi şi-au asumat-o şi să anticipeze senin şi, mai calculat, viitorul. Oamenii se bucură pentru că, în cele din urmă, criza a trecut şi intră în confortul dat de rutina cotidiană. Cu alte cuvinte, uită. Suntem imuni şi amnezici la vină şi la greşeală.

Percepţia este mai degrabă că celălalt a exagerat, decât să ne gândim la cât nu am gândit când am greşit. Pentru că, aşa cum tot spun, oamenii nu au intenţii rele, doar desconsideră impactul pe care îl produc unele sau altele dintre acţiunile lor. Astfel, există două mari instrumente de făcut faţă situaţiilor care se soluţionează cu „nu mai fac, o să fiu atent/ă“: repoziţionarea sau dresajul.

Repoziţionarea o poate face doar cel care a greşit, dacă este o fiinţă asertivă, asumată şi integră. Este un demers echitabil, pentru că pe de o parte greşeala este „plătită“ moral şi relaţia celor doi interlocutori va creşte în mod garantat. Prin repoziţionare, toată lumea are de câştigat, iar câştigul nu este mic. Aceasta este situaţia în care „omul învaţă din greşeală“ şi este foarte întemeiată zicala. „Data viitoare“ în mod cert va aduce o problemă diferită, o nouă învăţare şi o relaţie mult mai bine consolidată în care interlocutorii se respectă şi au grijă unul de celălalt.

Dresajul însă îl poate face doar cel faţă de care cineva greşeşte sistematic şi relaţia este una fără spaţiu de manevră (cu rude extrem de apropiate sau cu profesionişti de care nu ne putem debarasa, dar care au unele tare de caracter). În situaţia aceasta ponoasele le trage tot cel păgubit, cum tot el este singurul capabil de efort. În acest caz, neechitabil, ambii interlocutori pierd. În această situaţie nu învaţă din greşeală decât cel păgubit şi el ştie că „data viitoare“ va veni cu o situaţie identică, că este o chestiune de timp şi că doar trebuie să fie precaut. În acest context, proverbul „omul învaţă din greşeală“ devine clişeu.

În prima situaţie „omul învaţă din greşeală“ este o aspiraţie şi cel care a greşit şi a conştientizat greşeala se va energiza în procesul de „reparare“ şi de repoziţionare. În al doilea caz „omul învaţă din greşeală“ este o aşteptare şi va veni la pachet cu frustrări, cu pasivitate, cu blocaje, cu conflicte.

Oamenii ţin minte ce îi interesează pe ei, nu pe interlocutorii lor, oricine ar fi aceştia: colegi, fraţi, părinţi, copii, şefi. Ne străduim să comunicăm, să relaţionăm, dar nu ajunge. De fapt cei mai mulţi dintre oameni informează, nu comunică şi, pentru că vorbesc mult, au impresia că sunt specialişti în comunicare. Ca în orice domeniu, şi în comunicare cheia este calitatea, nu cantitatea. Tema comunicării este una dintre temele cel mai mult inflaţionate (după coaching) în toate programele de dezvoltare. Dar chiar şi aşa, este extrem de uşor de înţeles cât de importantă este comunicarea şi cât de greu este de pus în practică. Cât de uşor este să vorbim despre comunicare în lipsa unei crize şi cât de dezastruos „comunicăm“ în criză când se şterge orice cunoştinţă sau competenţă de comunicare.

Aşadar, cât de des ne auzim spunând sau pretinzând că „omul învaţă din greşeală“ şi de care parte ne aflăm ori de câte ori facem această afirmaţie? Câtă energie ne consumă această toleranţă perpetuă? Nu, omul nu învaţă din greşeală decât dacă el însuşi îşi doreşte asta. Sunt extrem de mulţi oameni care nu învaţă niciodată din nimic şi pentru care afirmaţia „omul învaţă din greşeală“ este o lozincă, lozinca lor preferată care le justifică prostia. Şi dacă mai aveţi incertitudini referitoare la procesul de învăţare din greşeală al celor din jurul dumneavoastră, răspunsul este unic şi sigur: oamenii înţeleg şi îşi asumă orice. Până data viitoare.