Nu există buget pentru a repoziţiona meseria de dascăl, devenită în ultimii 20 de ani un ”job“, în vocaţie, precum odinioară învăţam despre ”Domnul Trandafir“. Deşi în aparenţă contradicţie (vocaţie versus bani), ei bine, vocaţia înseamnă şi mândria de a fi dascăl, iar această mândrie înseamnă un tratament demn, inclusiv salarial.

Cunoaştem motivele intrate deja în folclor: ”nu are guvernul bani“, ”România este o ţară săracă“, ”Atâta poate statul român“ etc.

Pentru a putea discuta despre cât de săracă sau bogată este România, ar trebui să definim criterii precise, astfel încât să apreciem împreună pe aceleaşi unităţi de măsură. Eu cred că România nu poate fi definită exhaustiv prin PIB-ul ei, an de an, şi încadrată într-o anumită categorie, un rang într-un şir de ţări. România este o ţară bogată! Este o ţară bogată cultural, este o ţară cu o moştenire istorică importantă, este o ţară cu un areal geografic extraordinar şi un teritoriu cu bogăţii ale solului şi subsolului diverse şi de calitate. Am putea analiza fiecare din aceste criterii în profunzime şi vă asigur că vom constata că România este o ţară bogată! Mă voi limita să fac o scurtă analiză patrimonială a statului român.

Ştie cineva azi cât este valoarea patrimoniului imobiliar al statului român? Este în măsură cineva din guvernul României să ne comunice câte imobile sau terenuri deţine România, pe teritoriul naţional şi în străinătate, în diversele ministere, agenţii, departamente sau instituţii de tot felul centrale sau locale?

Nu ştiu dacă există răspunsul la această întrebare, dar m-aş bucura tare să fie unul cunoscut, cu cifre exacte. M-aş bucura tare, pentru că şi acest criteriu va dovedi că România este o ţară bogată.

Dacă răspunsul nu este cunoscut, domnule prim-ministru, ar trebui să începem să ne identificăm patrimoniul! Această primă etapă ne-ar permite să identificăm, să centralizăm şi să înţelegem care este valoarea de piaţă a unui patrimoniu vast pe care statul român îl deţine. Subiectul nu este unul imobiliar, ci unul eminamente de bun gospodar! Mă doare să văd la tot pasul clădiri publice, patrimoniul statului român, aflate în stare avansată de degradare atât la exterior, cât şi la interior. Mă revoltă să descopăr în aproape fiecare instituţie centrală sau locală oameni care servesc interesul public în condiţii improprii sau chiar mizere. Aceşti funcţionari, colegi, rude sau prieteni de-ai mei, merită la rândul lor condiţii echivalente cu angajaţii marilor corporaţii, birouri luminoase, scaune confortabile, facilităţi diverse care să le facă viaţa mai bună. Şi aceste mici detalii contribuie în mod sigur la această fisură socială nefericită între mediul public şi privat.

Odată acest patrimoniu identificat, ar trebui, domnule prim-ministru, gestionat într-un exerciţiu de asset management dinamic. Poate că asset management sună din nou foarte ”importat“ ca termen, aşa că voi reveni la gestionarea patrimoniului ca un bun gospodar.

Există clădiri şi terenuri în paragină. Unele dintre ele cu o valoare de piaţă foarte bună în ciuda stării de fapt, valoare de piaţă dată de localizări geografice de excepţie. Ce planuri avem cu ele? Le poate renova instituţia care este proprietar? Le poate vinde? Poate face o asociere cu o entitate privată? Se poate acorda un drept de superficie? Paleta juridică pentru a reintroduce un astfel de imobil sau teren în circuitul activ este suficient de vastă pentru a găşi o soluţie. Nu încât să se vândă ”bijuteriile“ imobiliare ale statului român, dar mă doare să le văd cu geamuri sparte şi ciulini crescând în curte, unele dintre ele fiind patrimoniu clasificat. Nu foloseşte nimănui să zacă în halul acesta, ar folosi tuturor ca aceste bunuri să fie folosite.

O altă analiză ar putea fi făcută şi în clădirile în care anumite instituţii funcţionează deja, în condiţii mai mult sau mai puţin bune. Sunt ele adaptate pentru funcţiunea de birouri? Sunt ele adaptate pentru a lucra cu publicul? Sunt ele adaptate din perspectiva ISU sau sanitară? Ce valoare are un astfel de imobil? Nu ar fi o afacere bună ca statul să-şi construiască o clădire nouă, modernă şi adaptată, iar pe cea veche - dar cu valoare - să o propună unui chiriaş? n mod evident, totul trebuie analizat individual, imobil cu imobil, şi nu poate fi generalizat. M-aş bucura ca un funcţionar public să spună cu mândrie peste câţiva ani că are biroul la etajul 15 din clădirea aceea mare din sticlă din Pipera.

România este o ţară bogată! Dar bogăţia trebuie cunoscută, întreţinută şi înmulţită.

În contextul Uber şi al polemicii din jurul acestui sistem inovator, eu reţin doar ideea de bază. România poate fi uberizată ca un pas important înspre modernizare. Statul nu trebuie să-şi propună să mai deţină cu orice preţ spitale, şcoli, clădiri de tot felul. Statul român modern trebuie să asigure serviciile de interes public la calitate maximă, acceptând că uneori clădirea poată să aparţină unui terţ care are competenţă şi fondurile să construiască repede şi bine în baza unui caiet de sarcini riguros întocmit.

Statul român poate fi un chiriaş de lux, dezirabil pentru orice investitor şi in acelaşi timp un proprietar de lux, cu imobile de calitate pe care să le exploateze in beneficiul bugetului naţional ca un bun gospodar cu competenţe de asset manager!