Mă gândesc că Hillary Clinton o fi ştiind ce vorbeşte atunci când recomandă bancherilor europeni să nu mai finanţeze terorismul - a făcut-o într-un speech ţinut la Stanford zilele trecute. De la un anume punct încolo mă despart de logica doamnei candidat la preşedinţia Statelor Unite, care susţine un soi de echilibru între libertăţile civile şi limitările din zona internetului şi a comunicaţiilor promovate de autorităţi sau servicii de securitate. Libertatea este ceva ce poţi avea sau nu poţi avea, nu există o abordare de genul „libertate, da!, dar...“, nu există libertate cu „dar“. Şi nu cred că Hillary Clinton s-a referit la singura măsură, devenită publică din zona financiar bancară, menită să limiteze terorismul, şi mă refer aici la scoaterea de pe piaţă a bancnotei de 500 de euro.

Mă mai gândesc că şi preşedintele turc, altfel nu un campion al democraţiei, are un cât de dreptate când spune că unul din teroriştii din Bruxelles a fost arestat în Turcia în 2015, apoi extrădat în Belgia şi că Turcia a avertizat autorităţile locale de apucăturile individului, dar acestea nu au luat măsuri; sau, dacă au luat măsuri, acestea nu au avut efect.

Mă gândesc că la fel de multă dreptate are şi Jamie Smith, fost agent al CIA, autor al cărţii  „Gray Work: Confessions of an American Paramilitary Spy“, care scrie într-un articol cât de simplu este pentru orice terorist să ajungă din nordul Africii în Europa, fără să fie în pericol să se înece cu supraaglomeratele bărci ale refugiaţilor ce se îndreaptă spre Grecia sau Italia şi fără să se bălăcească în noroaiele din Macedonia sau să se rupă în garduri de sârmă ghimpată.

Mă gândesc că forţa (Hillary Clinton spune că ISIS trebuie înfrântă şi că nu se poate negocia cu ei) s-ar putea dovedi neputincioasă. Spun asta privind la: unu, rezultatele luptelor pe care varii armate le poartă cu Statul Islamic de o bună bucată de vreme, doi, rezultatele unui deceniu de conflict în Afganistan, şi trei, la un grafic al deceselor survenite din cauza terorismului în vestul Europei, grafic care ilustrează acest text. Campionii deceselor sunt Marea Britanie, între 1970 şi 1998, în urma atentatelor IRA. Urmează Spania, unde au acţionat în anii ’80 şi ’90 organizaţiile separatiste basce. Forţa nu a însemnat nimic în rezolvarea acestor conflicte; la reducerea lor a contribuit mai degrabă un amestec de politică, economie şi diplomaţie. Poate că o astfel de reţetă ar funcţiona, sau poate nu, şi în cazul ISIS.

În cele din urmă mă văd nevoit să spun că atentatele au fost şi sunt imputabile 100% serviciilor secrete, de oriunde ar fi acestea. Nu detaliez, au fost o sumedenie de analişti care au spus asta în ultima vreme şi poate că serviciile ar trebui să îşi mute focusul de la pescuitul cu năvodul la pescuitul cu undiţa, al peştilor mari. Altfel vom avea abordări a la Liviu Dragnea: „Avem obligaţia să asigurăm pentru statul român capacitate investigativă, să nu fie ştirbită deloc, instituţiile abilitate ale statului să aibă capacitatea să protejeze cetăţenii români împotriva riscurilor teroriste....şamd“. În două decenii şi jumătate de presă am învăţat că orice „instituţie abilitată“ se va preocupa în România întâi de propriile interese şi jocuri, de culise, de putere sau de influenţă şi abia pe urmă îşi va folosi „capacitatea investigativă“, dacă mai rămâne, pentru „cetăţenii români“. Iar la nivel de lider european s-a manifestat un soi de nepăsare pe care au grefat elemente de marketing – vă amintiţi falsa manifestaţie a liderilor europeni după Paris? Şi dacă nu se rezolvă de la sine, dăm nişte bani şi poate scăpăm aşa (cazul aşa-zisei înţelegeri cu Turcia în problema refugiaţilor).

Am întâlnit la profesorul de ştiinţe politice Marvin Folkertsma ideea de neo-leninism, un concept care cred că ni se potriveşte acum. Concret, leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic. Dacă grefăm peste asta un conflict pe fundamente religioase, obţinem doar nenorocire.