Până acum un an nici nu ştiam că există o publicaţie pe care o cheamă „Charlie Hebdo”. Am aflat despre existenţa ei la 7 ianuarie 2015, când, la Paris, sediul redacţiei a fost atacat de un grup de fundamentalişti islamici. Atentatul s-a soldat cu 12 morţi şi tot atâţia răniţi. Nimic, dar absolut nimic nu poate justifica o asemenea oroare.

Nici măcar faptul că umoriştii şi caricaturiştii de la „Charlie Hebdo” îşi făceau un titlu de glorie din a-l prezenta/înfăţişa pe profetul Mahomed în ipostaze greu (şi stânjenitor) de descris în cuvinte. Asta în numele „libertăţii presei, al „libertăţii de exprimare” şi al altor „libertăţi”. S-a discutat/scris mult pe acest subiect, unii au încercat să demonstreze că „libertatea” este nelimitată, alţii au pledat pentru limitarea acesteia din interior, din ceea ce, în limbaj comun, se numeşte bun-simţ. Oricum, repet: nimic nu poate justifica asasinarea unor oameni, fie că aceştia călăresc pe calul bunului-simţ, fie că-l sar.

Acum, o altă ştire mă lasă bouche bée: cu prilejul vizitei pe care preşedintele Iranului a efectuat-o în Italia, statuile nud expuse într-un muzeu din Roma, muzeu pe care liderul iranian urma să îl viziteze, au fost acoperite, vârâte în cutii, astfel încât goliciunile antice să nu-l ofenseze pe oaspete.

Între cele două atitudini, cea a caricaturiştilor de la „Charlie…” şi cea a italienilor care au pus pamperşi statuilor, nu este, din punctul meu de vedere, nicio diferenţă. Pe româneşte, ele sunt ca o săritură „din lac în puţ”.

Normalitatea, cel puţin aşa cred eu, este la egală distanţă de cele două „abordări” şi anume acolo unde nici nu-mi bat joc de tine şi de lucrurile în care crezi tu, dar nici nu-mi cer scuze, stânjenit, pentru că exist şi pentru că sunt diferit de tine. Nici nu te iau la palme dar nici nu aştepta să-mi trag palme de unul singur. E şi simplu, cred, şi uşor de înţeles.

Cu toate astea…

Cititi mai multe pe www.zf.ro