Pilonul 2, pilonul 3, tot felul de variante de investiţii – la bursă, în imobiliare, depozite, aur, criptomonede sau cine mai ştie ce, sunt discuţii care intervin odată ce nevoile de bază sunt acoperite. După ce sunt plătite gazul, curentul, chiria sau ratele pentru locuinţă etc., ne putem uita la investiţii. Teoretic, toată lumea ar trebui să ştie unde este alocat în cazul fondurilor de pensii – pentru că dacă a ales un furnizor pentru pilonul 2 e greu de crezut că a uitat deja ce a decis. Bani mulţi sau puţini, depinde de perspectivă, de salariu, de vârstă. Şi de alegeri. Pentru că sunt tot felul de scenarii în care trăim.

Banii care se acumulează, fie în diverse piloane, tipuri de investiţii, la saltea sau în depozite sunt în relaţie directă cu valoarea veniturilor, cât şi cum reuşim să ne chivernisim, dar şi cu alegerile pe care le facem pe parcursul vieţii. De pildă, dacă acceptăm ca veniturile – parţial sau total – să fie la negru. Sau să alegem asta, deliberat. „Vă rog să îmi plătiţi cash, transferurile sunt vizibile. Şi contabilul mi-a spus că trebuie să menţin încasările până în 3.000 de lei pe lună, altfel taxele ar fi atât de mari că nu mai are sens activitatea”, a spus recent o terapeută. Recunosc că n-am cerut detalii. Dar m-am gândit la două lucruri. Pe de o parte este nedrept ca unii să plătească taxe şi alţii nu.

Nu e nici în avantajul celor care acceptă să nu (li se) vireze banii la CAS şi CASS, pentru că sumele colectate la pensie, cel puţin, sunt mai firave. Pe de altă parte, este nedrept şi pentru angajaţii care plătesc (total sau parţial) faptul că statul eşuează să colecteze sumele pe care ar trebui să le adune. Dacă statul este incapabil să „recolteze” venituri, pune mai multă presiune pe plătitori. Astfel, nici nu e de mirare că sunt tot felul de situaţii în care specialişti sau liber profesionişti, antreprenori sau chiar firme de dimensiuni variate caută soluţii alternative. Dar nu pot să nu-mi amintesc că băncile au inclus în business plan-uri costurile cu „neîncasatele”, creditele neperformante, costuri care s-au regăsit... (aţi ghicit!) în ratele bunilor platnici. Nişte vecini nu au plătit ratele, au ajuns „pe mâna” unor lichidatori, cu care au negociat şi au ajuns să plătească o sumă mult mai mică decât cea pe care o datorau băncii. Desigur, nu mai sunt priviţi cu ochi buni de bănci, dar nu ştiu cât de mult de pasă de asta. Cert este că ei au scăpat de rate şi alţii nu.

O altă discuţie, de fapt, mai mult un monolog l-a avut ca personaj principal pe un tip, lucrător în domeniul salubrităţii, care timp de câteva minute, cât a scormonit prin tomberoanele din curtea unei vile din Cotroceni a turuit despre politicieni, şeful lui care nu i-a plătit niciodată taxele timp de ani de zile, deşi nici nu i-a dat lui banii respectivi, depre şansele oamenilor săraci, defavorizaţi, needucaţi. Am vrut să îl întreb de ce a acceptat o asemenea situaţie, dar ce ar fi putut să spună? Era plin de revoltă, în mod evident pentru el nu era o situaţie favorabilă. Cred că e genul de angajat captiv, de pe urma căruia angajatorul profită fără ruşine.

Un alt scenariu se leagă de un CEO, genul de om inspiraţional, constructor de echipe, afaceri şamd. Îmi povestea acum nişte ani cum la primul lui job, într-o multinaţională, pe o piaţă vestică, avea din prima lună plan de pensii. Pentru că aşa sunt pieţele dezvoltate: au construit mecanisme, produse, sisteme pentru cei care ies din „câmpul muncii”. La noi aceste produse au început să apară şi să se dezvolte, dar sunt departe de ce oferă pieţe dezvoltate, unde aproape toţi pensionarii pot să-şi petreacă o grămadă de timp în extrasezon în resorturi din Bulgaria, să zicem. Unii nemţi, de pildă, au declarat că îi costă mai puţin să stea în extrasezon într-un astfel de resort decât acasă. Cei mai mulţi pensionari de la noi se întreabă dacă să plătească întreţinerea sau să ia medicamentele de pe reţetă. Când mama mea s-a pensionat, m-am îngrozit de ce era tipărit pe tichetul de pensie. Am vrut să fac ceva pentru a mă asigura, din timp, că n-o să ajung la bătrâneţe într-o situaţie similară. Dar la acel moment nu exista un produs de pensie, aşa că am ales un soi de asigurare cu acumulare. An după an am văzut cum leul pierde teren în faţa valutelor, cum inflaţia a transformat sumele plătite la început – cu efortul de rigoare, al chenzinei mici – în... bani de seminţe. De multe ori am vrut să renunţ. N-am făcut-o pentru că privesc plăţile acestea ca pe nişte obligaţii şi recunosc că nu am puterea să pun sistematic în plic sau într-un cont bani albi pentru zile negre.

Mi-a mai venit niţel inima la loc când am văzut deunăzi nişte calcule legate de randamentele fondurilor de pensii. „În perioada 2009-2023, euro a crescut cu 18%, dolarul s-a apreciat cu 53%, gramul de aur are un plus de 186%, iar indicele BET a crescut cu 228%. În acelaşi timp fondurile de pensii private Pilon 2 au o creştere cuprinsă între 138% si 174%”, arată un material realizat de DesprePensiiPrivate.ro pe baza statisticilor publicate de bnro.ro, asfromania.ro, bvb.ro. Aşa că viitorul poate va semăna mai degrabă cu starea pe care o generează Jack Lemon şi Walter Matthau în „Morocănoşii”.

De Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin