În naivitatea tinereţii, am căzut victimă unei înşelătorii: am fost ademenit de o facultate care promitea să mă înveţe informatică, dar s-a dovedit că scopul ascuns mişeleşte era să mă ucidă cu matematici superioare. Până şi cursurile care sugerau tematici informatice începeau cu sigma-algebre, treceau prin leme şi teoreme şi se terminau cu inevitabilul QED. Marea mea realizare este că am supravieţuit. Nu cred că îmi va folosi vreodată ceva din ce-am învăţat pe-atunci, dar astăzi mi-am propus să mai acord o şansă educaţiei mele academice, pornind de la teorema care spune că dacă ceva se poate calcula, se poate calcula folosind doar trei operaţii elementare: incrementarea unui număr întreg, decrementarea (până la zero) şi comparaţia cu zero (pentru un matematician, presupunerea că memoria este infinită este absolut rezonabilă). Să vedem acum până unde putem ajunge pornind de aici.

Dată fiind simplitatea operaţiilor, n-ar fi greu de construit un procesor care să le implementeze. Sigur că ar fi ineficient, dar mă folosesc de acest formalism ca să evit diversitatea procesoarelor şi să ajung repede la nivelul la care am un procesor şi un limbaj de programare de nivel jos (low level). Cum nimeni nu e atât de nebun încât să programeze într-un astfel limbaj, au fost concepute limbaje de nivel mai înalt, mai apropiate de limbajul uman. Dar cum procesorul nostru nu ştie decât trei operaţii, programele trebuie traduse în ceva ce poate fi executat de procesor, iar de treaba asta se ocupă alte programe, zise compilatoare.

E chiar atât de simplu? Nu chiar, pentru că un computer trebuie să facă o mulţime lucruri aparent mărunte (de exemplu să citească şi să scrie nişte date de pe un disc hard, să administreze memoria şi procesele etc.), aşa că pe fiecare computer rulează un program numit sistem de operare, care furnizează servicii de nivel jos programelor. Dar aici lucrurile se complică, pentru că există diverse sisteme de operare, fiecare cu altă organizare a serviciilor, aşa că programele dezvoltate pentru un sistem de operare nu rulează pe altul, chiar dacă în final tot la cele trei operaţii simple se ajunge.

Există diverse soluţii pentru a rezolva această problemă, dar cea mai radicală este virtualizarea: un întreg sistem de operare poate fi rulat de un alt sistem de operare (numit gazdă). De fapt, programul de virtualizare "păcăleşte" sistemul oaspete, făcându-l să creadă că are la dispoziţie toate resursele hardware. Gazda interceptează toate apelurile de nivel jos ale oaspetelui şi le execută cu propriile mecanisme. Astfel se pot rula mai multe sisteme de operare pe acelaşi computer. Această tehnologie a fost perfecţionată astfel încât un întreg computer poate fi virtualizat: de fapt, totul se execută pe un server, iar computerul nu face decât să trimită şi să primească date, dar se comportă ca şi cum totul se petrece local. Cloud computing-ul a dus lucrule şi mai departe: un întreg centru de date poate fi virtualizat, comunicarea făcându-se prin internet.

Pe baza unui algoritm extrem de eficient de compresie, OnLive a dezvoltat o tehnologie prin care jocuri (sau mai nou, programe Windows) sunt rulate în cloud, computerului client rămânâdu-i doar rolul de a decompresa şi afişa imagini şi de a trimite intrările. Însă abia cu vreo două săptămâni în urmă, un startup numit Numecent a prezentat o tehnologie care are şanse să revoluţioneze şi să bulverseze totul.

Se numeşte "cloud paging", se bazează tot pe virtualizare şi ca idee pare simplă. Un software oarecare (chiar un sistem de operare) este "pre-virtualizat" (sau "cloudificat") de un program numit Application Jukebox Studio, imaginea rezultată fiind descompusă în pagini. Pe computerele locale rulează un player, care creează un mediu virtual (sandbox) pe discul local, unde paginile vor fi executate. Când un player solicită o aplicaţie (de exemplu Photoshop), serverul îi va trimite doar acele pagini care asigură pornirea programului, pe celelalte urmând să le trimită doar când sunt necesare pentru executarea unor funcţionalităţi ale programului. Esenţial este că programul nu este executat în cloud, ci local, fără instalare. Mai mult, paginile descărcate sunt păstrate, astfel încât programul poate funcţiona chiar şi offline. Mai adăugăm un algoritm care prevede care pagini urmează să fie solicitate, un nou sistem de licenţiere şi toată paradigma se răstoarnă: computerul local revine la putere.

Şi teorema cu cele trei operaţii? M-a ajutat doar să arăt cât de simplă e informatica în teorie şi cât de complicată este în practică.