Dacă trecem în business, progresele au fost evidente, în cei 30 de ani România reuşind să-şi formeze o clasă de antreprenori, pornind de la patroni şi oameni de afaceri.

Ceea ce nu au învăţat antreprenorii români după 30 de ani este cum să se asocieze, cum să facă afaceri împreună, cum să facă faţă concurenţei şi multinaţionalelor care an de an câştigă teren.

Într-o economie competitivă, cel mai puternic va câştiga întotdeauna, pentru că este un proces de anduranţă şi stabilitate pe termen lung.

Conform unei analize făcute de Impetum Grup, un holding care reuneşte mai multe businessuri, începând cu CITR, cea mai mare firmă de insolvenţă, şi până la Roca X, un fond de investiţii dedicat start-up-urilor din IT, din cele 27.880 de firme cu active între 1 şi 50 de milioane de euro, 60% sunt deţinute de autodidacţi şi 80% au un singur sau doi asociaţi.

Businessul românesc este extrem de polarizat: 660.000 de companii, cu active între 0 şi 1 milion de euro, fac 21% din totalitatea cifrei de afaceri, 24.967 de companii cu active între 1 şi 10 milioane de euro realizează 23% din cifra de afaceri, 2.913 companii cu active între 10 şi 50 de milioane de euro au 17% din cifra de afaceri, iar 729 de companii cu active mai mari de 50 de milioane de euro realizează nu mai puţin de 39% din cifra de afaceri.

50% dintre companiile de impact pentru economia românească sunt în stare de dificultate, conform datelor din bilanţ.

Asocierea este un cuvânt care lipseşte în businessul românesc, iar rezultatul este cel de mai sus: majoritatea covârşitoare a antreprenorilor români sunt foarte mici, mici şi puţini sunt mijlocii.

Dedeman al fraţilor Pavăl, grupul Fildas-Catena al Ancăi Vlad, Altex al lui Dan Ostahie, FAN Courier, One United, Banca Transilvania, Sphera Group (Pizza Hut şi KFC) sunt câteva excepţii care au reuşit să-şi depăşească condiţia şi mulţi se întreabă cum au realizat acest lucru.

Antreprenorii români nu au bani, se bazează pe creditele furnizor şi împrumuturile de la bancă şi preferă să facă afaceri pe cont propriu.

Până la urmă nu ar trebui să fie blamaţi, pentru că asta vine din istoria noastră de popor individualist, care încearcă mai mult să se apere decât să se deschidă şi să intre pe teritoriul altora.

Ion Ţiriac, cel mai bogat român, a reuşit să ajungă aici printr-un model de business bazat pe holding. Iar pentru fiecare afacere a încercat să găsească un partener care să „muncească”, de cele mai multe ori un grup internaţional. Modelul a fost de succes.

De partea cealaltă, Marcel Bărbuţ, care în trei decenii a creat AdePlast, dar pe care o boală incurabilă l-a scos de tot din joc, a preferat să scrie în testament ca afacerea să fie vândută, chiar a indicat şi cumpărătorul, grupul elveţian Sika, preferând această soluţie în loc ca businessul să meargă mai departe cu fiii lui.

Când a fost vândut, AdePlast a avut un profit operaţional de aproape 15 milioane de euro, iar elveţienii au plătit peste 150 de milioane de euro, banii urmând să fie împărţiţi între copiii lui. Pentru mulţi antreprenori români care şi-au început businessul în anii ’90 şi care acum se îndreaptă spre pensionare, principala problemă este cui transferă ceea ce au realizat. Mulţi nu au încredere că urmaşii lor pot duce businessul mai departe.

Lipsa culturii de asociere face ca aceste businessuri şi branduri româneşti să nu meargă mai departe decât o generaţie. La acest lucru se adaugă şi faptul că proprietarii nu au construit o cultură de management neutră, care să poată să conducă afacerile mai departe fără probleme.

De asemenea, antreprenorii români preferă să-şi vândă produsele sau să se vândă multinaţionalelor decât să încerce parteneriate cu omologii lor români. Aceasta este realitatea în care trăieşte businessul românesc.

Asocierea, cultura unui management profesionist sunt lucruri pe care cei din prima generaţie le-au învăţat mai puţin.