Pentru foarte multe firme, criza a adus reducerea cererii, pierderea de contracte şi clienţi, scăderea încasărilor, reducerea cash-flow-ului, scăderea profiturilor şi chiar intrarea pe pierdere.

În aceste condiţii, urmează inevitabil măsurile de restructurare operaţională de business şi de angajaţi. Fiecare companie, în funcţie de lichidităţile pe care le are, ia măsuri mai dure - reducerea angajaţilor şi concedierea, sau reducerea salariilor, care este doar un pas pentru a trage de timp în aşteptarea revenirii businessului. Foarte mulţi angajaţi sunt surprinşi că se pune o asemenea problemă, în condiţiile în care, cu numai un an de zile în urmă, erau trataţi cu mănuşi ca să nu plece sau să nu forţeze prea mult solicitările de creşteri salariale.

Mulţi angajaţi se aşteaptă ca firma să împartă în criză câştigurile obţinute în anii precedenţi, când afacerile creşteau, ceea ce nu se întâmplă.

Companiile, patronii sunt înjuraţi anonim, iar tensiunea creşte.

O parte din angajaţi cer chiar formarea de sindicate pentru a se plasa şi a fi protejaţi de astfel de măsuri impuse de sus, de reduceri salariale, o solicitare care nici nu-şi avea locul pe agendă în vremurile bune. Atunci fiecare îşi negocia situaţia individual şi voia să fie parte dintr-o negociere colectivă, unde ar fi putut să câştige mai puţin.

Cei care se confruntă cu o astfel de situaţie de reducere salarială ar pleca de furie, dar unde? pentru că ofertele au dispărut cu totul, toate firmele au aceleaşi probleme, iar salarii mai mari sau măcar la acelaşi nivel nu se mai obţin.

Mai mult decât atât, dacă în urmă cu un an doar trebuia să vii la un interviu şi erai angajat, acum mulţi se trezesc că ar putea fi puşi în situaţia să dea concurs, să se lupte pentru o poziţie şi cu alţii, o situaţie pe care nu au mai întâlnit-o.

Când vine o criză şi raportul de forţe de pe piaţa muncii se schimbă radical, multe companii îşi amintesc, mai ales dacă au o memorie instituţionalizată, că angajaţii nu aveau nicio problemă să plece în altă parte, la o ofertă mai bună, era dreptul lor, dar plecau cu foarte multe cunoştinţe dobândite, pentru care nu au plătit nimic.

Noua firmă îi angaja tocmai pentru aceste cunoştinţe, pentru portofoliul de clienţi şi de relaţii cu care puteau să vină.

De cele mai multe ori, în România nu se apreciază faptul că ai dobândit cunoştinţe într-o companie, că ai fost învăţat, că ai fost trimis la cursuri de pregătire şi de aici vine şi valoarea câştigată. Când pleacă în altă parte, lăsând în urmă poziţii descoperite, angajaţii nu-şi bat capul gândindu-se la ce va face compania, nu mai este treaba lor.

Pe de altă parte, când vine criza, când lucrurile se schimbă iar compania este în poziţia de a reduce salariile, angajaţii sunt total nemulţumiţi, furioşi, dau cu pietre pe reţelele de socializare.

Dacă s-ar schimba legislaţia muncii, ca să se echilibreze raportul de forţe între companie şi angajat atât în perioada de boom cât şi în perioadele de criză, nu ştiu câţi ar vrea să semneze un contract de muncă pe o perioadă limitată, timp în care nu ar putea să plece în altă parte. Iar în schimb compania s-ar angaja la un anumit nivel salarial şi la oferirea de cunoştinţe pentru care nu ar trebui să plătească niciun ban.

Toată lumea vrea contracte pe durată nedeterminată pentru că aşa este legislaţia, pentru că aşa cer băncile când acordă credite, perioadă în care pot să plece când vor, fără să plătească nimic pentru cunoştinţele câştigate.