Cu doua saptamani inainte de data prevazuta pentru intrarea statului federal in incapacitate de plata (2 august), discutiile despre ridicarea plafonului de indatorare sunt inca in toi. Ca la orice congres de pace post-conflict la care victimele beligerante sunt la mana delegatilor in ce priveste viitorul lor, si acum discutiile au fost duse de politicieni, interesati mai mult sa-si maximizeze capitalul electoral decat sa rezolve problemele structurale ale economiei americane.

Cum propunerea de crestere a plafonului se ia cu majoritate in ambele camere ale Congresului, controlate de democrati (Senat) si de republicani (Camera Reprezentantilor), evident ca personajele implicate in negocieri au fost multe si cu idei care de care mai nastrusnice. Varianta de compromis cea mai recent vehiculata in ultimele zile a fost cea a obtinerii de catre administratia democrata a cartonasului verde pentru cresterea plafonului, ajuns acum la 14.300 de miliarde de dolari, in schimbul unor reduceri de cheltuieli de circa 3.000 de miliarde de dolari si cu amanarea pana anul viitor a oricaror decizii cu privire la introducerea de noi taxe.

La razboi, ca la razboi, s-ar putea conchide dupa analiza infruntarii dintre republicani si democrati in numele responsabilitatii fiscale: nici republicanii nu au obtinut chiar tot ce si-au dorit - adica legarea prin amendament constitutional a oricaror cresteri ale plafonului de indatorare de reduceri de cheltuieli in suma egala - si cu atat mai putin democratii, care prin vocea presedintelui Obama avertizau ca nu vor accepta reduceri de cheltuieli fara cresteri de taxe.

Scuza perfecta a administratiei Obama este ca oricum toata filozofia fiscal-bugetara va fi rediscutata in viitorul apropiat (a se citi: cat mai aproape de anul electoral 2012) si atunci sa vedeti revansa si cresteri de taxe, in special pentru cei bogati si corporatii. Adevarul este ca presedintele Obama chiar nu putea sa obtina un rezultat mai bun in conditiile date (pericolul real era sa obtina mult mai putin), cu tot talentul de negociator pe care democratii incearca sa si-l faca blazon.

De la distanta, sedintele interminabile de negociere dintre cele doua parti au parut ca fotografia unei infruntari pe tatami intre doi judoka experimentati, inclestati de brate in pozitii simetrice; imaginati-va insa ca in fapt, unul dintre acestia, reprezentand administratia democrata, era cu calcaiul pe marginea prapastiei. Daca republicanii ar reusi sa respinga propunerea de crestere a plafonului de indatorare, statul american ar deveni dupa 2 august un soi de fantoma in picioare, incapabil sa-si mai onoreze obligatii, de la rambursarea de datorii scadente pana la plata pensiilor.

Ce-i drept, nici acum Trezoreria americana nu functioneaza cu motoarele turate la maximum, pentru ca, dupa ce a fost deja atins pragul de indatorare stabilit de Congres mai devreme in primavara, s-a ocupat mai mult cu scheme ingenioase de mutare a banilor dintr-un buzunar in altul si amanarea unor plati, tocmai in nadejdea ca va putea contracta datorie noua incepand de luna viitoare pentru a o rascumpara pe cea veche.

Sistemul aparent complicat de organizare a bugetului american fereste - teoretic - soliditatea financiara a statului de excesele administratiilor vremelnice, intrucat negocierile care trebuie purtate cu Congresul tempereaza din elanul cheltuitor firesc al celor aflati la putere. Insa acum, dupa aproape 100 de ani de crestere succesiva a plafonului de indatorare, unii analisti spun ca America a ajuns ca un drumet la ceas de seara inghesuit in coltul unei strazi de o haita de caini maraind, cu zgarzi inscriptionate cat mai fioros: "Eliminarea deducerilor de la impozitul global", "Restrangerea accesului la servicii medicale pentru cei cu venituri sub medie" sau, in fine, pentru liderul haitei, "Austeritate prelungita".

Intr-adevar, o privire rapida asupra cifrelor pare sa confirme scenariul de mai sus: de la un prag initial de 43 de miliarde de dolari fixat de Congres in 1919 s-a ajuns acum la 14.300 de miliarde, iar cerintele functionarii normale a statului ar urma sa-l duca in curand peste pragul de 15.000 de miliarde. De asemenea, desi nu o data administratia aflata la putere, fie ea democrata sau mai ales republicana, s-a prezentat in fata parlamentarilor pentru a le cere cresterea plafonului si s-a angajat sa nu-l mai depaseasca, ci sa-l reduca, rezultatul a fost doar o tendinta neobosita de crestere exponentiala fata de pragul anterior.

Trebuie totusi spus ca odata cu cresterea plafonului a crescut si economia, adica produsul intern brut, deoarece banii au fost in cea mai mare parte a cazurilor multiplicati in economia reala. Aici insa, viziunile bugetare se despart: uliii bugetari cer austeritate pentru temperarea cheltuielilor publice, care aduc doar datorie in plus, iar neokeynesienii (a caror voce se aude acum parca ceva mai stins) cer stimularea PIB prin indatorare, pentru a depasi perioada de recesiune si a nu cadea intr-o evolutie in W a economiei.

Pietele, dupa cum s-a vazut, sunt foarte sensibile in ultima perioada la orice anunt de afundare in datorii a oricaror state, fie ca vorbim de Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Statele Unite. Insa in spatele cifrelor mari cu care opereaza americanii se afla o corelatie cu mult mai putin infricosatoare: raportata la produsul intern brut, cresterea datoriei nete s-a mentinut cam la aceleasi niveluri o buna bucata de vreme si abia in ultimii ani, cei ai recesiunii, a inceput sa decoleze sensibil peste pragul de 60% din PIB - spre deosebire de tari europene ca Grecia, care in aceeasi perioada de aproape doua decenii a dublat ponderea in PIB a nivelului datoriei, cu urmarile catastrofale cunoscute.

Insa nu toate statisticile sunt chiar atat de roz pentru economia americana: comparand evolutia PIB per capita si a PIB din care sunt excluse datoriile contractate de stat, rezulta ca de vreo 15 ani, economia americana a cam batut pasul pe loc, fiind impulsionata doar de deficitele acumulate la nivel guvernamental.