Pentru unii, intre care si Chris Patten, ultimul guvernator britanic al Hong Kongului (si posibil viitor sef al trustului BBC), ascensiunea Chinei in istoria recenta nu este o surpriza. "China va deveni cea mai mare economie a lumii, ceea ce a si fost in 18 din ultimele 20 de secole", spunea profetic in 2008 Patten, iar declaratia sa a castigat in ultima perioada o notorietate mult mai mare decat a avut atunci. Criza economica, din care Beijingul a iesit aproape fara sa intre, a redus perioada estimata de Patten atunci ("urmatoarele doua-trei decenii") la cel mult un deceniu sau chiar mai putin pentru cei mai inversunati dintre "evanghelistii" emergentei Chinei. Intre ei, fostul laureat al premiului Nobel pentru economie in 1993, Robert Fogel, care in cel mai recent numar din "Foreign Policy" face o adevarata apologie modelului economic chinez pe care in 30 de ani il vede dominand autoritar lumea, de la inaltimea unui PIB neverosimil pentru multi, de 123 de mii de miliarde de dolari, de circa zece ori mai mult decat in prezent!

Un asemenea model de crestere accelerata poate infierbanta, intr-adevar, imaginatia multora, iar Asia nu a dus in ultima perioada lipsa de asemenea exemple: daca in anii '80 Japonia era uriasul aparut de nicaieri care cumpara agresiv orice si (aproape) pe oricine, ajutat tot de un excedent comercial imens, acum este randul Chinei si s-ar putea ca peste cateva decenii sa fie randul Indiei. Nu o luati ca pe o simpla ipoteza; marele recensamant din India care trebuie sa se incheie la 28 februarie ar putea da la iveala o a doua China, ca numar de locuitori (peste 1,2 miliarde de indieni, fata de 1,3 miliarde de chinezi), insa cu mai multe avantaje economice si demografice pentru viitor: mai multi tineri, buni vorbitori de engleza, mai bine pregatiti etc. Deja analistii de la Citi au prins acest scenariu in cel mai recent raport Global Growth Generators, lansat joia trecuta, si sustin ca "China va depasi Statele Unite, devenind cea mai mare economie a lumii pana in 2020, iar apoi va fi surclasata de India pana in 2050".

Pana atunci, trebuie remarcat ca s-a dezvoltat o intreaga hermeneutica in jurul datelor macroeconomice ale Chinei si ale Statelor Unite, in incercarea de a surprinde fotografia momentului cand Beijingul incepe sa priveasca in spate spre Washington; Arvind Subramanian, cercetator la Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington, isi revendica inca de anul trecut meritele pentru aceasta. Potrivit lui Subramanian, PIB-ul chinezesc a fost mai mare in 2010 decat cel american, Beijingul producand 14,8 mii de miliarde de dolari, fata de cele 14,6 mii de miliarde de dolari ale Washingtonului. Subramanian a folosit analiza FMI a PIB ajustat la paritatea puterii de cumparare, explicand ca FMI a omis zonele rurale, unde s-ar afla insa majoritatea populatiei, mult mai saraca si unde costul vietii este mult mai redus decat in zonele urbane luate in calcul in analizele internationale. Insa vocea lui Subramanian, desi autorizata, este in minoritate in ansamblul economistilor internationali care prefera sa citeasca ierarhia in termeni de PIB nominal, dominata de SUA si unde pe locul al doilea tocmai a urcat China (dupa publicarea datelor pe ultimul trimestru din 2010), cu un PIB de 5.879 de miliarde de dolari, fata de 5.474 de miliarde de dolari pentru Japonia.

Daca Japonia nu mai sperie pe nimeni de mult, grevata de o deflatie cronica si de imbatranirea populatiei, miliardele care se invart in China produc fiori pe sira spinarii din SUA si pana in Japonia, trecand obligatoriu prin America Latina, Europa si Africa. Spre deosebire de predecesoarea sa asiatica plecata la cucerirea lumii cu bani ieftini, China isi consolideaza un imperiu colonial economic la care nu da semne ca va renunta in curand. Si nu e vorba doar despre gigantul de 300 de miliarde de dolari, fondul suveran China Investment Corp. (CIC) ale carui plasamente fac sa se umple editorialele ziarelor de termeni ca "anexare economica" sau "protectionism" cand vine sa cumpere obligatiuni ale statelor aflate in dificultate, inclusiv in Europa. Ci si sau mai ales despre cele 129 de companii controlate de stat (numite si "yangqi", dupa principiul energiei primordiale masculine din taoism) care in 2010 aveau active de peste 60% din PIB, adica 21.000 de miliarde de yuani (3,17 mii de miliarde de dolari).