„Arderea în propulsor completă şi orbita obţinută. Sunt gata să-ţi aflu secretele, Jupiter. Obişnuieşte-te cu ideea.“ Aşa sună invitaţia la dans făcută de Juno misteriosului Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.

O ardere în motor de 35 de minute a încetinit Juno la 1.950 km/h, suficient pentru ca nava spaţială să poată fi capturată de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. Ca să ajungă acolo, Juno a călătorit cu 210.000 km/h într-o cursă nebunească şi periculoasă pentru un dans la fel de nebunesc şi de periculos. Coregrafia a fost pregătită acum 10 ani, pe Pământ.

Susan G. Finley, o aventurieră a spaţiului în vârstă de 79 de ani, a urmărit pentru NASA dansul lui Juno (în mitologia romană, Juno este zeiţa căsătoriei şi regina zeilor). Susan G. Finley este o deschizătoare de drumuri. A lucrat cu rachete încă dinainte ca NASA să existe, scrie The New York Times.

Pe 4 iulie, când lumea sărbătorea independenţa Americii şi admira spectacolul de artificii, inginerul Finley aştepta la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena confirmarea succesului celei mai recente aventuri spaţiale.

Doamna Finley, specialist al reţelei Deep Space de radiotelescoape, a avut misiunea de a identifica un semnal radio important trimis de nava spaţială - acela care ar fi arătat că exploratorul planetar a ajuns pe orbita lui Jupiter după o călătorie de cinci ani. Din cauza latenţei cu care semnalele de pe Pământ ajung la Jupiter şi invers, Juno s-a bazat pe pilotul ei automat pentru a executa manevra îndrăzneaţă. „Este un semnal greu de urmărit“, spune doamna Finley. Iar semnalul a venit, sub forma unor tonuri primitive, traduse apoi de computere puternice în mesaje liniştitoare. O fază importantă a misiunii de un miliard de dolari s-a încheiat cu succes. Tonurile sunt folositoare când antena principală a navei spaţiale nu este îndreptată înspre Pământ, aşa cum a fost cazul lui Juno în timpul etapei în care şi-a pornit motoarele pentru a putea fi prinsă de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. O antenă mai mică, mai slabă, transmite doar tonuri simple pentru comunicare.

Ce face acum doamna Finley diferă mult de ce făcea în ianuarie 1958, când a păşit pentru prima dată în Jet Propulsion Laboratory. Inclusă pe lista pionierelor spaţiului în cartea „Ascensiunea rachetistelor“ a Nathaliei Holt, doamna Finley a început cu puţin înainte de lasarea Explorer I, primul satelit pe care SUA l-au trimis cu succes în spaţiu. Şase luni mai târziu, Congresul a adoptat legea prin care a fost creată NASA şi la sfârşitul anului laboratorul, care lucra până atunci pentru armată, a fost transferat la agenţia spaţială pentru a se concentra pe explorarea planetelor cu sonde robotice.

Doamna Finley nu era pe atunci inginer. La facultate visa să devină arhitect, dar a renunţat după trei ani. „Arta pur şi simplu nu se lipea de mine“, povesteşte ea. A urmat cursuri de matematică şi, având o afinitate pentru numere, a devenit la propriu un computer uman. Computerele electronice erau încă rare şi scumpe, aşa că inginerii – în acele vremuri cei mai mulţi erau bărbaţi – dădeau spre rezolvare ecuaţiile de care aveau nevoie unui computer uman – aproape întotdeauna o femeie. Doamna Finley calcula, la început la Convair, o companie de aeronautică din Pomona, din California, apoi la Jet Propulsion Laboratory.

Chiar dacă munca părea anostă, „dacă-ţi plăceau puzzle-urile şi chestii din astea, era distractiv“. „Şi întotdeauna obţineai un răspuns, spre deosebire de multe probleme din această lume pentru care nu există răspunsuri.“ Şi-a lăsat munca deoparte timp de şase ani pentru a-şi creşte copiii, doi băieţi, până când cel mai tânăr a putut fi dat la grădiniţă. S-a întors în 1969, a învăţat programare şi a devenit inginer. „Să fii programator este mai distractiv decât să fii un computer“, spune ea.

De-a lungul anilor a lucrat şi ca inginer de teste şi ulterior ca inginer la reţeaua Deep Space. NASA a folosit tehnica tonurilor simple în aterizarea sondei Mars Pathfinder în 1997. Le-a exclus însă din alte două misiuni marţiene ulterioare, Climate Orbiter şi Polar Lander. Ambele sonde au fost pierdute în 1999. Investigaţiile privind cauzele eşecurilor au fost îngreunate de lipsa informaţiilor care puteau fi furnizate de tonurile transmise.