În unele cazuri, lucrătorii aduşi din Coreea de Nord erau pur şi simplu sclavi, muncind 12 ore pe zi, şase zile pe săptămână, sub supraveghere strictă. Cea mai mare parte a salariilor lor era dată celor care i-au adus.

Coreea de Nord este o naţiune în care peste 70% din cetăţenii săi nu au acces constant la energie electrică, în care peste 125.000 de oameni sunt în detenţie, unde procurarea alimentelor este problematică, iar locurile de muncă sunt rare. Cu economia izolată de fluxurile comerciale internaţionale, administraţia nord-coreeană trimite oameni la muncă în străinătate să câştige bani pentru a-şi susţine guvernul. Aceştia lucrează în semisclavie şi nu au altă opţiune decât să facă cum le spun oficialii guvernamentali. La apogeul programului de muncă, în 2015, Coreea de Nord avea 150.000 de cetăţeni în străinătate, conform estimărilor Washingtonului. Din munca acestora, guvernul a primit aproximativ 2 miliarde de dolari.

Europa, cândva o destinaţie lucrativă pentru mii de aşa-zişi muncitori străini din Coreea de Nord, se închide efectiv în faţa imigranţilor exportaţi. De ani de zile, nord-coreenii au cusut textile în Bulgaria şi au prelucrat piese auto în fabricile cehe.

De decenii, Coreea de Nord şi-a trimis zeci de mii de cetăţeni în diferite locuri ale lumii să muncească la cele mai de jos niveluri din industria lemnului, a mineritului şi în construcţii. SUA, care duce o campanie de izolare a regimului nord-coreean, a încercat să închidă această afacere şi să elimine astfel o sursă de valută forte pentru economia nord-coreeană.

Şi în Polonia, cea mai mare economie est-europeană, la şantierele navale de la Gdansk în ultimii zece ani a existat un flux constant de sudori nord-coreeni. Perioada de lucru era de doi ani, în schimburi de 12 ore, şase zile pe săptămână. Muncitorii locuiau în cămine în care patru până la cinci muncitori împărţeau o cameră cu un singur pat pentru toţi. Lucrătorii îşi găteau peşte uscat şi orez. Rezervele de mâncare erau ascunse sub trepte. De cele mai multe ori, sudorii de pe şantier lucrau şi trăiau izolaţi.

Ironic, şantierele navale din Gdansk au fost locul în care liderul sindical polonez Lech Walesa a condus celebrele greve anticomuniste de la sfârşitul anilor 1980. Astăzi, Poarta 2 a şantierului naval este un monument al revoltei care a declanşat prăbuşirea blocului sovietic.

În drama muncitorilor nord-coreeni, Polonia este un caz special pentru The New York Times. Anchetele ziarului american au avut un ecou puternic asupra publicului polonez şi a administraţiei de la Varşovia.

La un şantier naval izolat pe coasta baltică a Poloniei, bărbaţi în salopete folosesc torţe de sudură sub o ploaie rece. Ei lucrează la un petrolier pentru un client din Olanda. Scena nu atrage atenţie, ceea ce nu se poate spune despre naţionalitatea muncitorilor, vreo 12 la număr.

”Da, suntem din Republica Populară Democrată Coreeană“, a spus unul dintre ei. ”Suntem de ceva timp aici.“ Se îndepărtează în grabă. Pe faţă i se citeşte neliniştea.

Patru alţi sudori au confirmat că sunt tot din Coreea de Nord, un stat care ameninţă Statele Unite şi o mare parte din Asia de Est cu arme nucleare. Apoi, şi aceştia şi-au făcut de lucru grabnic în altă parte.

Prezenţa lor continuă în Polonia, un aliat al NATO şi membru al UE, subliniază cât de greu este de izolat economia nord-coreeană de economia globală, chiar dacă această ţară face eforturi pentru creşterea capabilităţilor de atac nuclear.

În decembrie, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluţie prin care solicită tuturor ţărilor să expulzeze lucrătorii nord-coreeni în termen de doi ani. Rezoluţia, care a urmat lansării în noiembrie a unei noi rachete balistice intercontinentale nord-coreene, a impus şi o reducere semnificativă a livrărilor de petrol către această ţară.

China şi Rusia, unde lucrează majoritatea muncitorilor nord-coreeni trimişi în străinătate, rezistă de mult timp eforturilor americane de a impune un embargo global asupra naţiunii. Chiar şi Uniunea Europeană a convenit abia în luna octombrie să nu mai reînnoiască permisele de muncă pentru nord-coreeni.

Polonia a trimis soldaţi să lupte alături de americani în Irak, dar este una dintre puţinele ţări care încă găzduiesc muncitori nord-coreeni, în pofida obiecţiilor Washingtonului.

Inspectoratul de Stat al Muncii, care reglementează condiţiile de muncă în companiile poloneze, a anunţat că probabil 450 de nord-coreeni rămăseseră în ţară la jumătatea anului 2017, angajaţi la cel puţin 19 companii, inclusiv un complex de sere unde se cultivă tomate la sud de Varşovia.

Însă The New York Times a găsit anul trecut muncitori nord-coreeni la alte două întreprinderi – la şantierul naval din Police, lângă graniţa cu Germania, şi la o fabrică care face containere pentru transport maritim în oraşul Czluchow, la 100 de kilometri sud-vest de Gdansk.

În Polonia, administraţiile regionale eliberează permise de muncă lucrătorilor străini, iar coordonarea cu agenţiile naţionale este redusă. Drept urmare, nimeni nu pare să ştie exact cât de mulţi nord-coreeni sunt în Polonia şi nici ce fac ei.

Ministerul de Externe a cerut administraţiilor locale să nu mai aprobe permise de muncă pentru nord-coreeni, iar o nouă legislaţie intrată în vigoare în ianuarie obligă la acest lucru. ncăpăţânarea cu care provincia rezistă presiunilor de la centru ilustrează durabilitatea relaţiilor comerciale făurite în timpul Războiului Rece, când Polonia era un membru al blocului comunist.

Relaţiile dintre Polonia şi Coreea de Nord s-au răcit după căderea Uniunii Sovietice, însă Polonia rămâne una dintre cele şapte naţiuni europene care păstrează ambasade în Phenian.

The New York Times a solicitat informaţii privind permisele de muncă eliberate nord-coreenilor de la cele 16 guverne provinciale din Polonia. Nouă au răspuns, declarând că au dat 124 de permise noi pentru nord-coreeni în 2017 şi 253 în anul anterior.

Washingtonul a intensificat presiunea asupra ţărilor pentru a opri primirea muncitorilor nord-coreeni, iar lista ţărilor care au făcut acest lucru a scăzut de la aproximativ 40 la 16, printre care Austria şi câteva state din Golful Persic, potrivit grupurilor pentru drepturile omului şi rapoartelor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Guvernul polonez s-a angajat în mod repetat să elimine treptat permisele de muncă pentru nord-coreeni după ce a primit din această cauză o atenţie negativă în lucrările academice şi la ştiri.

nsă Uniunea Europeană nu a insistat pe această problemă, temându-se să nu amplifice tensiunile legate de suveranitate după votul britanicilor de a ieşi din blocul comunitar. Guvernul de dreapta al Poloniei a înfruntat critica europeană la adresa acţiunilor sale de a exercita un control mai mare asupra instanţelor.

”Uniunii Europene i-a fost frică să nu îndepărteze Polonia şi mai mult“, a declarat Remco Breuker, istoric la Universitatea Leiden din Olanda.

Într-o îngrămădeală de străzi din apropierea râului Oder din Police, un oraş mohorât cu 40.000 de locuitori, muncitorii nord-coreeni sunt adesea văzuţi mergând pe lângă şinele de tren dinspre şantierul naval Partener la un magazin alimentar.

Uneori se ghemuiesc pe trotuarele din faţa dormitoarelor lor, fumând ţigări în timp ce se feresc de vântul muşcător. Seara, îşi cumpără produse de patiserie sau legume. n zilele de duminică se adună la o şcoală elementară locală pentru a juca fotbal.

”Este ceva neobişnuit“, spune Pawel Wieczorkowski, director adjunct al biroului local de şomaj. ”Este ceva exotic.“

Lucrătorii par să încerce să se facă cât mai puţin remarcaţi. Cu câteva excepţii, guvernul totalitar din Coreea de Nord interzice cetăţenilor să se amestece cu cei din afară. Cei care trezesc suspiciuni pot fi arestaţi.

”Suntem aici legal. Plătim impozite guvernului local“, a spus un muncitor nord-coreean când a fost abordat în afara căminului. ntrebat despre ştirile care spun că muncitorii au fost maltrataţi, a izbucnit: ”Toate sunt minciuni!“. Apoi a intrat într-o camionetă şi a plecat în jos pe o alee murdară.

Şi nord-coreenii care lucrează în alte părţi ale Poloniei preferă tăcerea. La complexul de sere care angajează nord-coreeni, căminul muncitorilor este înconjurat de un zid de beton de 7 metri înălţime; însă printr-o fisură se poate vedea cum un bărbat masiv, într-o pufoaică groasă, dă instrucţiuni la şase femei să spele o dubă Ford albastră. Afară este frig. Este iarnă.

În Koldowo, un sat la 200 de kilometri nord-vest de Varşovia, de la locuitori s-a putut afla că un grup de nord-coreeni a sosit la începutul anului 2017 pentru slujbe la Remprodex, un producător de containere de transport maritim din oraşul apropiat Czluchow.

n timpul primelor luni, oamenii au dormit în interiorul containerelor goale, în pofida frigului, au spus locuitorii. Mai târziu, muncitorii au închiriat jumătate dintr-o casă, mascată în interiorul unui perimetru înconjurat de ziduri.

Remprodex nu a răspuns la întrebări, iar reporterii de la The New York Times nu au fost primiţi pe proprietatea familiei Kociszewscy, care deţine serele.

Ţările care găzduiesc lucrătorii nord-coreeni şi-au apărat aranjamentele, argumentând că nu vor să îi expună pe muncitori la lumea exterioară şi că îi ajută să-şi susţină familiile. Condiţiile de acasă pot fi atât de disperate încât unii nord-coreeni sunt dispuşi să plătească mită pentru a obţine aceste locuri de muncă.

Organizaţiile pentru drepturile omului, fugarii nord-coreeni şi monitorii ONU au descris situaţia ca muncă forţată, deoarece muncitorii sunt izolaţi fizic, sub supraveghere constantă şi privaţi de cea mai mare parte a salariilor.

Un număr de 147.000 de nord-coreeni lucrează acum în străinătate, potrivit unei estimări recente a Institutului Coreean pentru Unificare Naţională din Seul, iar Partidul Muncitoresc din Pyongyang se pare că încasează de 60% până la 80% din câştigurile fiecărui muncitor.

Aceste salarii reprezintă o sursă importantă de venituri pentru un regim care este din ce în ce mai afectat de sancţiunile internaţionale - între 200 şi 500 de milioane de dolari pe an, potrivit celor mai mulţi experţi.

Cecylia Kowalska îşi aminteşte că telefonul care a pus-o în afaceri cu Coreea de Nord a venit în 2007. La acea vreme, conducea o companie din oraşul port Gdansk, care furniza sudori sectorului maritim şi construcţiilor.

Un şantier din Gdansk avea nevoie de cineva pentru a se ocupa de zece sudori nord-coreeni care au mai lucrat acolo, spune ea. Sudorii fuseseră angajaţi printr-o altă firmă, care se chinuia să le plătească salariile la timp.

Doamna Kowalska, acum în vârstă de 67 de ani, a explicat că firma sa, Armex, şi-a asumat responsabilitatea pentru lucrători şi a stabilit o relaţie cu partenerii nord-coreeni care i-au adus în Polonia.

Mai târziu a început să furnizeze servicii de sudură altor două şantiere navale, conduse de Crist SA şi Nauta SA, ambele companii care fabrică nave de război pentru membrii NATO.

”Erau muncitori calificaţi şi harnici“, a spus ea despre nord-coreeni.

Doamna Kowalska a fost, de asemenea, reprezentant legal al unei companii numite Wonye, înfiinţată pentru a furniza lucrători fabricilor, şantiere navale şi comercianţilor de fructe şi legume, potrivit documentelor companiei poloneze.

Registrul comercial îl identifică pe preşedintele firmei Wonye drept un nord-coreean pe nume Jo Chol-yong.

La mijlocul anilor 1990, un bărbat cu acelaşi nume şi dată a naşterii a lucrat pentru o companie nord-coreeană controlată de departamentul partidului de guvernământ care supraveghează programele nucleare şi de rachete ale naţiunii, potrivit unui registru al rezidenţilor din Phenian sustras din Coreea de Nord.

Vicepreşedintele Wonye ar fi Kang Hong-gu, care anterior pare să fi fost comandant al unei unităţi implicate în construcţii, Brigada a 8-a Sokdojon, potrivit registrului.

Doamna Kowalska spune că a ajutat la înfiinţarea Wonye în 2015 ca o favoare pentru unul din partenerii săi din Coreea de Nord, dar nu şi-a asumat niciodată un rol activ şi a vândut acţiunile în anul următor.

Potrivit cercetărilor lui Breuker şi ale colegilor săi, Armex a primit lucrătorii de la Rungrado General Trading Corporation, un furnizor nord-coreean de forţă de muncă, sancţionaţi de Statele Unite în 2016 şi acuzat de finanţarea departamentului care supraveghează programul de arme nucleare.

Întrebată despre partenerii săi, doamna Kowalska a declarat că nu cunoaşte exact numele lor şi a promis că le va căuta. nsă mai târziu a refuzat să le divulge, spunând că acest lucru ar însemna să transmită ”secrete comerciale“.

Odată, şi-a amintit ea, unul dintre nord-coreeni i-a sugerat să cumpere un cadou pentru oficialii din Phenian - o sabie. ”Un semn al mulţumirilor noastre pentru acest parteneriat. Mă gândeam că este ca şi cum aş fi cumpărat cuiva flori.“

Sabia a fost ulterior expusă într-o sală cu cadouri pentru liderii Coreei de Nord şi a fost subiectul unui videoclip propagandistic nord-coreean în care a fost menţionat numele Armex.

Parteneriatul a continuat fără probleme până acum trei ani, povesteşte doamna Kowalska, când un sudor nord-coreean fără echipament de siguranţă adecvat a murit ars la şantierul naval Crist. Accidentul a alarmat clienţii Crist, printre care un constructor de nave danez care a angajat şantierul naval polonez să lucreze la un vas de război pentru Danemarca, un alt membru al NATO.

Curând după aceea, doamna Kowalska a încetat să angajeze lucrători nord-coreeni ”pentru că a devenit o problemă atât de delicată“, spune ea, adăugând că acum este pensionară şi că nu se mai ocupă cu angajarea acestor muncitori. nsă partenerii nord-coreeni par a fi activi în continuare în Polonia.

Recent, într-o după-amiază, reporterii de la The Times au văzut două vehicule cu plăcuţe de înmatriculare poloneze parcate în faţa căminului muncitorilor de la serele de roşii: duba spălată şi un sedan Mercedes negru.

Potrivit unor documente văzute de The Times, duba este înregistrată pe numele vicepreşedintelui Wonye, domnul Kang, iar Mercedesul pe numele preşedintelui firmei, domnul Jo.

Deşi Uniunea Europeană menţine o protecţie extensivă a muncii, nord-coreenii care au lucrat acolo descriu o realitate paralelă.

”Fetele noastre trăiesc ca şi cum ar fi în închisoare“, a declarat Kim Tae-san, un fugar nord-coreean care a lucrat în Republica Cehă în perioada 2000-2002 supervizând 200 de femei tinere nord-coreene într-o fabrică de încălţăminte.

El povesteşte că atunci când nu lucrau, femeile erau nevoite să rămână în dormitoarele lor, unde participau la sesiuni de studiu ideologic; puteau viziona numai filme şi documentare propagandistice trimise de acasă.

O dată pe săptămână li se permitea să meargă în piaţă - dar numai în grup.

Nord-coreenii trimişi la muncă în străinătate sunt verificaţi pentru loialitate politică, dar guvernul trimite şi supraveghetori să-i urmărească. Şi muncitorii ”se supravegheau reciproc“.    

Femeile lucrau şase zile pe săptămână, câştigând 150 de dolari pe lună, din care păstrau doar aproximativ 25 de dolari pentru alimente şi pentru a pune deoparte. Supraveghetorii lor luau restul, spune domnul Kim, cheltuind o parte din bani pentru locuinţe, dar trimiţând cea mai mare parte către autorităţile din Coreea de Nord.

Polonezii care au lucrat cu nord-coreeni descriu condiţii similare. Spre exemplu, un muncitor la şantierul naval de la Crist şi-a amintit cum un coleg nord-coreean s-a îmbolnăvit la locul de muncă şi a fost sfătuit de un medic să nu mai lucreze. Omul a devenit nervos, insistând că trebuie să continue.

”Aceasta este muncă de sclavi“, a declarat Agnes Jongerius, membru olandez al Parlamentului European, care a cerut autorităţilor europene să forţeze Polonia să nu mai accepte muncitori nord-coreeni.

Doamna Kowalska a scăpat de acuzaţiile de abuz şi a declarat că nord-coreenii ei se bucurau de ”o viaţă normală“.

”Ne cereau chiar sfaturi despre ce să le cumpere soţiilor şi copiilor lor“, a spus ea. ”Le plăcea să cumpere lenjerie pentru soţiile lor. Era un cadou popular şi ne întrebau unde găsesc magazine ieftine.“

Ea spune că nord-coreenii erau plătiţi de compania ei cu aproximativ 780 dolari pe lună. La început a recunoscut că Armex a trimis o parte din salarii unei companii din Coreea de Nord, dar mai târziu a revenit explicând că nu asta a vrut să zică şi că nimeni nu a primit mai puţini bani.

Deoarece presiunile internaţionale s-au intensificat, Inspectoratul de Stat al Muncii a promis să investigheze acuzaţiile de abuz. Până în prezent, agenţia nu a găsit ”semne de muncă forţată“, a declarat Dorota Gorajska, funcţionar responsabil pentru companiile care angajează lucrători străini.

Funcţionarii au recunoscut, totuşi, că inspecţiile au fost, în general, limitate la documente şi că la audieri anchetatorii se bazează de obicei pe traducătorii furnizaţi de angajatori.