Statistica a confirmat că România a avut în primul trimestru cea mai mare creştere a PIB din UE faţă de aceeaşi perioadă din 2013, respectiv 3,8%, după ce creşterea economică de 3,5% realizată anul trecut a fost surclasată pe ansamblul UE doar de cea din Letonia. Pentru anul în curs, cele mai optimiste prognoze vorbesc de o creştere de 3% (BCR) - 3,5% (Raiffeisen), cele mai reţinute nu coboară sub 2,2% (FMI) - 2,5% (CE), în timp ce pentru perioada 2014-2017, agenţia de rating Standard & Poor's, ultima care a reinclus România în categoria ţărilor recomandate investiţiilor, estimează o creştere medie de 3%.

E mult sau puţin? Mult, raportat la adâncimea recesiunii trecute. Dar e puţin faţă de ceea ce urmăreşte acum România: scăpată, în sfârşit, de chinul corecţiilor fiscale după boomul dinainte de criză, acum se poate concentra pe aceeaşi ţintă care în anii '90 se numea „recuperarea decalajelor faţă de Vest“, iar acum se numeşte „convergenţă cu zona euro“, nu numai fiindcă oficial are ca obiectiv aderarea la euro în 2019, ci şi fiindcă decalajele de recuperat în economia reală nu sunt numai faţă de Vest, ci şi faţă de vecinii estici.

Radu Crăciun, economistul-şef al BCR, estimează că pentru a ajunge la un PIB per capita la 60% din media UE, ca Letonia, ultima ţară intrată în zona euro la 1 ianuarie 2014, România ar avea nevoie de 9 ani cu o creştere economică de 3% dacă economia UE creşte cu 1% anual, respectiv 19 ani dacă UE avansează cu 2%; o creştere economică anuală de 5% ar duce România spre plafonul menţionat în 7 ani dacă UE ar creşte cu 1% şi în 9 ani dacă UE creşte cu 2%. Concluzia lui Crăciun e că o dată mai realistă pentru aderarea la zona euro ar fi undeva după 2021, mai ales în baza lipsei de convergenţă reală, exprimată în indicatori calitativi ca productivitatea muncii (sub 50% din media UE, faţă de aproape 60% pentru Letonia) sau ponderea persoanelor cu risc de sărăcie şi excludere socială (160% din media UE, faţă de cca 140% din media UE în Letonia). „Dar în acest răstimp va trebui să fie luate decizii dure pentru stimularea competitivităţii, între care restructurarea şi privatizarea companiilor de stat, majorarea veniturilor colectate la buget şi a absorbţiei fondurilor europene şi privilegierea investiţiilor în raport cu cheltuielile sociale“, afirmă Crăciun.

După economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, PIB ar trebui să crească timp de 9-10 ani cu 2% peste media UE pentru a ajunge de la un PIB per capita de 52,8% din media europeană, cât avea anul trecut, la 60% din media UE. Media creşterii PIB în UE a fost anul trecut de 0,1%, dar pentru 2014 şi 2015 estimările CE indică 1,6%, respectiv 2%. Un alt posibil etalon îl avansează Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal, care calculează că România ar avea nevoie de o creştere medie anuală a PIB real de cel puţin 4% în perioada 2014-2019 pentru a ajunge la un PIB per capita de 59% din media Germaniei şi a Franţei, de la 47% anul trecut. În raportul din martie al Comisiei Naţionale de Prognoză, PIB este însă estimat conservator să crească doar cu 2,3% în 2014, 2,5% în 2015, 3% în 2016 şi 3,3% în 2017, estimare ce figurează şi în Programul de convergenţă înaintat CE luna trecută.

Ceea ce limitează optimismul autorităţilor este faptul că orice relaţie cu instituţiile UE se raportează din 2012 la tratatul fiscal pentru zona euro, prin care România îşi asumă limitarea la 1% din PIB a deficitului structural, adică a celui corespunzător PIB potenţial (estimat la utilizarea normală a capacităţilor de producţie, adică la mijlocul distanţei dintre boom şi recesiune). Deficitul structural a fost considerat mai relevant decât deficitul bugetar pentru că exclude influenţa înşelătoare a ciclului economic asupra peisajului macro (în perioade de supraîncălzire, deficitul bugetar efectiv este mai mic decât cel structural). PIB a evoluat peste potenţial înainte de criză (pentru 2008, an când economia a crescut cu 7,1%, Finanţele au estimat o creştere a PIB potenţial de cca 5%), iar din 2009 a început să evolueze mult sub potenţial, urmând ca decalajul dintre PIB efectiv şi cel potenţial, decalaj estimat în 2013 la -1,6% şi în 2014 la -1,4%, să se închidă abia în 2018, conform programului de convergenţă. Aceasta ar însemna că până în 2017 creşterea PIB potenţial ar urma să ajungă treptat la 2,7%, faţă de 2% anul trecut.

Aşa se face că ideea avansată, de exemplu, de şeful BCR, Tomas Spurny, care spunea că orice guvern care nu oferă pe termen mediu o creştere economică de cel puţin 5% ar trebui demis, n-a găsit ecou. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, replica indirect că după efortul colosal de a corecta dezechilibrele acumulate în perioada de boom (mai exact, în 2010-2013 deficitul structural a fost redus cu nu mai puţin de 7,4% din PIB, a doua ajustare fiscală ca amploare din UE), „să stricăm macrostabilitatea doar pentru a avea o creştere de 5% nu mi se pare deloc o opţiune fericită“. Desigur, atât prognozele citate, cât şi aprecierea guvernatorului se referă la datele din prezent, care pot fi ameliorate însă dacă PIB potenţial creşte în următorii ani. Să ne uităm deci mai atent cum au fost detaliate resursele de creştere a PIB potenţial.