Iată discursul Danei Gruia Dufaut la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

2006 a fost pentru mine un an foarte important, deoarece am primit din mâinile domnului ambasador al Franţei o medalie - Ordinul Naţional al Meritului în grad de cavaler. De ce am primit eu această medalie? Sunt născută în România, însă crescută în Franţa. Am făcut în Franţa liceul şi Facultatea de drept şi am intrat în baroul din Paris în 1987. Dat fiind că părinţii mei au plecat din România când eram copil, România era pentru mine o ţară interzisă.

După decembrie 1989, tatăl meu a vrut neapărat să ne întoarcem, aşa că mi-am luat o săptămână de concediu şi am străbătut Europa, în februarie 1990, cu maşina. Am trecut atunci prin Iugoslavia (încă se putea şi drumul era foarte bun) şi am ajuns în Bucureşti la sfârşitul lunii, când se vindeau în piaţă mărţişoare cu Petre Roman. Imaginile au fost un pic şocante pentru mine; când eşti copil totul este plăcut, aveam amintiri foarte frumoase din România. La 30 de ani am găsit o ţară tristă, dar în acelaşi timp am simţit că este o ţară cu potenţial.

Tatăl meu a fost în anii '70 un avocat de renume în România, iar bunicul meu, Andrei Rădulescu, a fost ultimul preşedinte al Curţii de Casaţie din România înainte de sosirea comuniştilor. Dreptul era ceva bine ancorat în familie mea. Când a trebuit să aleg, la 18 ani, o facultate, ştiam că una dintre opţiunile părinţilor mei ar fi fost să fiu medic, deoarece în România medicii aveau mai multe şanse să treacă frontiera decât un avocat ale cărui diplome nu erau recunoscute în afara ţării.

Când a fost vorba să-mi aleg profesia eu, care nu înţelesesem de ce părinţii mei ţineau neapărat să fiu medic, am zis foarte hotărât "eu vreau să fiu avocat!". Amândoi s-au uitat la mine şi au zis "care-i problema?". "Păi nu spuneaţi voi că trebuie să fiu medic?". "Da, dar asta era într-o altă viaţă, când trăiam în România, când era vorba ca eventual să poţi într-o zi să duci meseria în alte părţi şi diplomele să fie recunoscute".

În 1991 am deschis în România prima firmă, după care am lucrat un număr de ani buni pe legea societăţilor comerciale, care abia era implementată, cel puţin 100 de dosare pe privatizări. Ulterior a venit vremea să mă înscriu în Baroul Bucureşti, pentru că lucram cu societăţi franceze, dar pe teritoriul României. În 2002 am făcut făcut o teză de doctorat, mi s-au echivalat diplomele franceze, după care am putut să mă înscriu în Baroul Bucureşti ca avocat cu drepturi depline şi să deschid în 2002 cabinetul de avocatură care astăzi are 35 de persoane şi 15 avocaţi. Aventura României a continuat, pentru că m-a tras aţa înapoi.

La sfârştul anilor '90 eram fericită să mă întorc, deşi părinţii meu au făcut nişte eforturi când au plecat, la o vârstă înaintată, dar după aceea m-au înţeles că veneam într-o ţară plină de oportunităţi. Îmi amintesc că în 1990 erau 470 de avocaţi în Baroul Bucureşti, care erau nişte supravieţuitori. La vremea respectivă avocatul nu avea poziţia pe care o are astăzi, nu era o persoană respectată, era un auxiliar al justiţiei care lucra foarte mult drept civil, drept penal, iar dreptul comercial era monopol de stat. A fost o epocă interesantă, în care am adus în România mai multe companii franceze, iar în 1996 Ambasada Franţei m-a rugat să devin consilierul lor pe probleme economice. Aşa se face că zece ani mai târziu, în 2006, am avut onoarea să primesc această medalie.