Iată discursul lui George Butunoiu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

Eu am început activitatea de recrutare în urmă cu 22 de ani şi tot timpul am lucrat numai la firma mea. Este adevărat că înainte de 2006 am fost asociat cu nişte nume străine, pentru că dacă mă chema Ward Howell sau Alexander Hughes puteam să cer tarife de două ori sau de trei ori mai mari pentru acelaşi serviciu.

La începutul anilor 90, eram câţiva oameni care am avut ceva bani şi eu am ales să fiu la mijloc între angajaţi şi angajatori, între români şi străini, şi vrând-nevrând trebuie să ascult mereu plângerile unora sau altora. Angajaţii se plâng de angajatori, angajatorii de plâng de angajaţi, românii de străini, toată lumea se plânge de toată lumea. Ce pot să spun eu după 24 de ani în această piaţă este că relaţiile dintre angajaţi şi angajatori sunt mult mai proaste şi mai tensionate decât erau în urmă cu 20 de ani. O parte importantă a angajaţilor îi detestă copios pe angajatorii lor, iar destui dintre ei îi urăsc de-a binelea. Şi angajatorii la fel. Nu râdeţi, e o problemă serioasă.

Toată ziua eu asta fac, mă întâlnesc cu angajaţi care spun de ce vor să plece şi ce şi-ar dori de fapt şi cu angajatori care îmi explică de ce ar vrea să schimbe pe unul sau pe altul. Relaţiile şi încrederea dintre angajaţi şi angajatori au coborât la cel mai scăzut nivel din câte îmi aduc eu aminte. Până în 1995, era încredere foarte mare între angajaţi şi angajatori.

În toate studiile care s-au făcut până acum la nivel european, România a fost tot timpul pe ultimul loc la indicele de încredere generalizată, în jur de 10%. Asta înseamnă că orice român, instinctiv, are încredere doar într-unul din zece oameni care îl înconjoară. Despre ceilalţi nouă are impresia că vor să îl înşele, să îl fure,  să îi facă cine ştie ce grozăvie dacă nu e atent. În consecinţă, oamenii îşi iau măsuri de precauţie faţă de lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi consumă o mulţiume de resurse cu măsuri de protecţie pentru a se apăra: angajaţii faţă de angajatori, angajatorii faţă de angajaţi, statul faţă de contribuabili şi aşa mai departe. În România este o risipă absurdă pe măsuri de prevenţie.

Relaţiile dintre angajaţi şi angajatori sunt stufoase, dar aş vrea să mă opresc asupra problemei ataşamentului: angajaţii au tendinţa să se ataşeze afectiv de companie. Chiar sunt încurajaţi de către nişte oameni de la HR, unii chiar o fac cu bună credinţă, le spun angajaţilor să aibă o relaţie cu compania ca şi cum aceasta ar fi o vietate, o persoană; oamenii din HR nu îşi dau seama că nu e bine în primul rând pentru firmă, deoarece o relaţie afectivă este mult mai greu de gestionat decât orice alt tip de relaţie.

Cu cât angajaţii se implică mai mult în relaţia cu firma, cu atât deziluzia este mai mare. Asta pentru că, în general, pe firme nu le interesează ce aţi făcut până acum pentru firmă, ci ceea ce puteţi face de acum înainte. Degeaba aţi făcut mii de sacrificii pentru firmă, dacă în viitor nu le mai puteţi face sau nu mai puteţi aduce performanţă, e degeaba. Ataşamentul e foarte mare în special în cazul poziţiilor joase, unde sunt salariile mai mici. Cu cât creşte poziţia şi salariul, angajatul este mai atent, mai educat, mai versat şi ştie să îşi dozeze afecţiunea.

Lipsa de ataşament de felul acesta dintre angajaţi şi firmă e mult mai mare la străini. Aceştia cel mai adesea detestă firma. Profită la maxim de potenţialul de moment şi gata. Din punctul ăsta de vedere, e şi de aşteptat, românii oricum sunt mai afectuoşi de felul lor, dar străinii pur şi simplu bifează ce au de făcut şi gata.