DUPĂ CE AU PĂCĂTUIT ANI LA RÂND PRIN OPTIMISM EXAGERAT, economiştii şi analiştii financiari s-au apropiat tot mai mult de extrema cealaltă din 2009 încoace, prezicând pentru fiecare an care a urmat evenimente care nu au avut loc - fie depăşirea crizei printr-o întoarcere la creştere economică durabilă, fie diverse catastrofe - destrămarea zonei euro, revolte sociale de proporţii, prăbuşiri ale pieţelor financiare, căderea SUA în recesiune, intrarea Chinei în criză, conflicte militare multilaterale. Sau măcar pomenind de eventualitatea lor, ca să nu rişte să rateze ocazia de a le fi prevestit.

Comună în toate aceste previziuni eronate a fost, mai mult decât dorinţa de a se impune pe piaţa ideilor cu câte un scenariu de efect, speranţa nerostită că anul care urma să vină (respectiv 2010, 2011, 2012) ar fi putut aduce, în fine, o tranşare a problemelor crizei, cu o cotitură decisivă, fie ea şi violentă, dincolo de care Criza cu C mare să poată fi depăşită prin înlocuirea vechii paradigme (creştere pe deficit şi datorie, economia financiară prosperând în dauna economiei reale, uniuni monetare disfuncţionale) cu una nouă, mai sănătoasă.

Acum, pentru prima oară de la începutul crizei, nu am mai văzut nicio previziune care să anunţe ceva decisiv pentru 2013. Atât analiştii, cât şi publicul au înţeles că nerăbdarea din anii trecuţi nu mai are obiect: pe de o parte, nimeni nu mai crede că schimbarea de paradigmă mai sus pomenită mai poate avea loc în doar câteva luni, fie ele şi 12 luni; pe de altă parte, acţiunile Rezervei Federale, ale Băncii Centrale Europene, depăşirea "piscului fiscal" în SUA şi primii paşi concreţi spre Statele Unite ale Europei au făcut să dispară frica de un nou crah bursier ori de o explozie de proporţii a tensiunilor sociale acumulate din cauza austerităţii, dar în acelaşi timp au făcut să dispară şi speranţa că dezechilibrele rezultate din anii de dinainte de criză s-ar mai putea rezolva fără continuarea corecţiilor dureroase în nivelul de trai al cetăţenilor din Europa şi America.

UN AN DE TRANZIŢIE. Noţiunea de "furtună perfectă" a fost an de an vehiculată de pesimiştii din categoria lui Nouriel Roubini, înţeleasă drept o iminentă combinaţie distructivă între mai mulţi factori de risc care lovesc în acelaşi timp (intrarea în incapacitate de plată a mai multor ţări din zona euro, intrarea SUA în recesiune ca efect al crizei fiscale, un război în Orientul Mijlociu, o încetinire marcată a creşterii în pieţele în curs de dezvoltare). Acum însă, din discursul casandrelor a dispărut prevestirea unei "furtuni" iminente pe pieţele financiare, devenită improbabilă graţie abundenţei de bani virtuali produşi de băncile centrale şi graţie faptului că Germania, nu doar pentru că în 2013 are alegeri generale, a arătat clar că vrea să apere cu orice preţ unitatea zonei euro.

"Riscul unei ieşiri a Greciei din zona euro sau al pierderii accesului pe pieţele financiare pentru Spania şi Italia s-a redus pentru 2013. Dar criza fundamentală din zona euro nu a fost rezolvată şi încă un an de tergiversări ar putea reînvia aceste riscuri într-o formă virulentă în 2014 sau mai târziu", scria în decembrie Nouriel Roubini într-un comentariu pentru Project Syndicate. Problema n-ar mai fi deci acum de a vindeca o boală acută, ci de a trata una cronică, întrucât criza din zona euro va persista şi în următorii ani: cum chestiunea datoriilor, recuperarea competitivităţii, restructurarea băncilor şi unificarea fiscală şi bancară a Europei au nevoie de timp, creşterea economică va continua să fie frânată de politicile de austeritate, de lipsa de resurse a băncilor pentru împrumuturi şi de moneda euro prea puternică, crede Roubini. "Mai mult, recesiunea de la periferia zonei euro s-a întins acum spre centrul zonei euro, cu o reducere a creşterii în Franţa şi stagnare în Germania, din moment ce economia în pieţele ei de export fie cade (restul zonei euro), fie încetineşte (China şi restul Asiei)."