Plec de la următoarele două adnotări:  „Înăsprirea politicii monetare de către BNR a ajutat la întărirea  anticipaţiilor inflaţioniste!”

„Dinamica PIB-ului arată că economia românească a recuperat bine după pandemie!”

Le-am extras din raportul misiunii FMI, întocmit la finalul unor analize laborioase ale economiei româneşti.  Astfel de analize, efectuate anual în temeiul „Consultărilor pe articolul IV”, sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Fondului Monetar. Misiunea a prezentat public raportul vinerea trecută, la Bucureşti, într-o conferinţă de presă.

Cele două adnotări nu sunt scoase din vreun context. Pentru că, în raport, nu sunt  însoţite de niciun fel de explicaţii. Sunt două accente punctuale - atât! - scrise în stilul laconic,  extrem de precis al FMI, cu care noi, în România, ne-am  obişnuit de-a lungul celor mai bine de trei decenii de când - din septembrie 1990 şi până azi - acest important for financiar global şi-a trimis aici mai multe serii de misiuni. Mai întâi, la începutul anilor ‘90,  ne-au ajutat să lărgim atât cât era posibil corsetul sancţiunilor financiare de după încetarea de plăţi din 1981. Apoi, în împrejurări dintre cele mai diferite,  ne-au ajutat să netezim drumurile către economia de piaţă.

Aparent, dar numai aparent, cele două adnotări nu au nicio legătură una cu alta. În prima dintre ele, se subliniază că BNR, al cărui obiectiv fundamental este stabilitatea preţurilor, nu doar că a înăsprit pur şi simplu politica monetară, dar că a făcut-o matematic. Atât cât era necesar pentru a întări stăvilarele ridicate în calea unuia dintre cele mai mari pericole care loveşte în prezent întreaga planetă: inflaţia! În cea de a doua adnotare, legată tot de o temă de stringentă actualitate,  creşterea economică, analiştii de la FMI nu nominalizează nicio autoritate din România. Dar e limpede că, dacă economia românească în primul trimestru din acest an nu doar că nu a intrat în recesiunea ce se anunţa ca iminentă, ci a obţinut unul dintre cele mai bune ritmuri de creştere din Europa, un rol l-a avut şi dozajul optim al politicii monetare a BNR, care a sprijinit dinamica PIB-ului. Şi astel, în esenţă, devine relevantă legătura dintre cele două adnotări.

 Argumente de necombătut sunt evidenţiate în dezbaterea despre strânsa legătură între  creşterea economică şi înăsprirea ori relaxarea politicii monetare. Dezbatere ce, de la începutul acestui an, a devenit tot mai aprinsă în toate marile centre financiare din întreaga lume. Iar calibrarea politicii monetare, care a devenit o mare temă, este la această oră o preocupare ardentă în toate băncile centrale din lume.

De altfel, din primăvara lui 2020, de îndată ce criza globală a sănătăţii publice a început să provoace în serie şi alte crize globale, cu impact în economie şi în relaţiile sociale, băncile centrale din toată lumea au emis semnale prin care înştiinţau toţi factorii interesaţi că vor fi obligate să activeze amortizoarele de riscuri. Ce a urmat?  În dezbaterea publică, după numai căteva luni,  a fost luată în braţe tema creşterii dobânzilor de politică monetară. A dobânzilor-cheie! Temă ce a făcut explozie în 2021, prin ianuarie-februarie, când şocul crizei energetice a  dat  foc  preţurilor de consum. Această dramatică realitate a adus în prim-plan o întrebare de importanţă capitală: în împrejurarea în care, în lumea largă, o masă critică de bănci centrale, între care Fed şi BCE, şi-au armonizat politica monetară cu dobânzile zero, ne vom putea despărţi râzând de aceste dobânzi? Şi mai mult: dacă această despărţire nu va putea fi evitată, va fi ea şi posibilă fără provocarea unui şoc greu de suportat?

Acum, când inflaţia globală a urcat la cote foarte înalte iar răul provocat e deja prea mare, alarmele sună în toată lumea şi la toate nivelurile. Pentru că inevitabilul s-a produs: creşterea dobânzilor nu mai poate fi amânată!   Vineri, când Misiunea FMI îşi prezenta raportul pentru România, Banca Mondială şi-a publicat raportul referitor la starea economică a lumii. Iar în planul întâi apare riscul de stagflaţie. Sunt invocaţi anii ‘70-‘80, când majorările de rate ale dobânzilor (pe care le-am resimţit şi în România) au fost atât de abrupte încât au declanşat o recesiune mondială şi o serie de crize financiare. Fireşte că, acum, când deciziile ferme nu mai pot fi amânate, urgenţa întâi a devenit evitarea repetării istoriei de acum patru decenii.

Cum anume? Dacă, pentru Fed, BCE şi alte bănci centrale, până în martie anul acesta, nu murise încă speranţa că focul creşterii preţurilor  ar fi tranzitoriu, în prezent judecăţile de valoare în legătură cu acest flagel sunt accentuat diferite. Dilema nu mai este: inflaţie sau recesiune? Cu alte cuvinte, nu se mai împiedică nimeni de alegerea dacă să fie combătută înflaţia şi lăsată recesiunea să-şi facă de cap sau dacă să fie aşteptată inflaţia „tranzitorie” să se retragă singură şi în schimb să fie încurajată cu dobânzi aproape de zero creşterea economică. Deviza „dobânzile sus!” a câştigat partida! Pe scenă a urcat o altă dilemă: desigur, opţiunea nu poate fi decât pentru dobânzi real-negative, sub cotele acestei inflaţii dezlănţuite, dar până la ce limită? De această dilemă se tem şi Fed, şi BCE! În primul rând,  pentru că implică dozajul fin, o combinaţie complicată de artă şi ştiinţă, de fler şi experienţă; apoi, pentru că sunt de făcut mai multe alegeri extrem de complexe. Iar în acest tip de alegere se îngrămădesc prea multe fronturi, sunt prea multe bătălii de purtat deodată, şi marile bănci centrale se văd obligate să susţină cu  arsenalul restrâns al politicii monetare un câmp de confruntare atât de larg.

Dacă pentru  marile bănci centrale inflaţia actuală este a doua, după cea din anii ‘70-‘80, pentru BNR este… a şaptea! A fost adunată, în istoria atător confruntări, o zestre importantă, o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate” şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, a învăţat matematica dozajului optim şi a practicat-o;  a continuat deci să facă  o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze prea mult de ceea ce fac alte bănci centrale, cu deosebire cele din zona noastră. Dobânda-cheie modelată de banca noastră centrală dovedindu-se, de fiecare dată, cea optimă în susţinerea acestei strategii.