Cele mai multe dintre dimineţile toamnei acelui an mi le petreceam răsfoind ziarele – şi erau multe la vremea aceea – pentru unul dintre seminariile de la facultatea de jurnalism, numit Presa şi actualitatea sau, pe scurt, PACT. Nu pot să spun că mi-a atras în vreun fel atenţia falimentul Lehman Brothers, despre care Ziarul Financiar scria după 15 septembrie şi pe care Business MAGAZIN îl anticipa încă din vara anului 2008.

Nu am primit nicio întrebare referitoare la faliment la testele săptămânale ale acelui seminar şi nu pot spune că îngrijorarea se observa în rândul vreunuia dintre colegii mei de la Facultatea de Jurnalism şi nici măcar în rândul profesorilor.

Neavând un salariu, un credit sau vreun alt reper relevant pentru prăpastia în care se adâncea economia, nu pot să zic că am perceput criza în vreun fel în anul în care s-a întâmplat. Ştirea despre falimentul Lehman Brothers, peste care m-am oprit vreo trei minute, avea însă să „bântuie”  toţi anii care au urmat  cred că nu greşesc dacă spun că acest lucru este valabil pentru generaţia celor „de 30 şi un pic” (nu le-aş spune Millennials, cred că pentru generaţiile care ne-au urmat lucrurile stau uşor diferit), care şi-au construit cariera în criză.

Mare parte din ziarele pe care le ţineam în braţe pentru PACT în drum spre facultate nu mai existau câţiva ani mai târziu, în momentul în care m-am angajat.

Prieteni din generaţia mea care se înscriseseră la Academia de Studii Economice ca să devină bancheri, ca urmare a mirajului creat de cea mai bănoasă meserie în anii de boom, se confruntau cu lupta de a-şi găsi un job oriunde, fiindcă băncile treceau prin restructurări masive.

Alţii visau la comisioane uriaşe din vânzări sau să îşi construiască cariere internaţionale în farma. Auzisem cu toţii de la cunoştinţe despre bonusuri uriaşe, despre avansări rapide în funcţii. Alţi membri ai generaţiei noastre visau la afaceri crescute peste noapte: generaţia noastră de antreprenori nu a avut însă şansa (sau neşansa?) unui El Dorado al afacerilor, ca în anii ‘90. A mai dat România vreun miliardar după anii ‘90? Care sunt şansele să mai dea vreunul? (Exceptând domeniul IT, care domină toate clasamentele, naţionale şi internaţionale, ale celor mai bogaţi tineri de în jur de 30 de ani.) Un posibil răspuns l-am găsit răsfoind ediţiile mai vechi ale Business MAGAZIN: „Posibilitatea ca un tânăr antreprenor român să dezvolte o afacere şi să aibă succes se îngustează pe zi ce trece şi tinde către zero”, spunea Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, în 2009.

Ne-am petrecut „anii de boom” la cămin sau împărţind chiria visând la astfel de realizări.

Încă de la primul job, s-au năruit toate aceste vise: angajatorii erau preocupaţi doar de reducerile de costuri – iar noi, derutaţi de refuzuri, de pesimism şi de frustrările generaţiilor anterioare de angajaţi. „Înainte de criză, aveam (şi aici începe o enumerare fără sfârşit)...”, spun şi acum unii dintre ei.

Poate de aici şi nepotrivirea care încă mai există între cerinţele angajatorilor şi aşteptările noastre. Aşteptările noastre au fost alimentate de legendele anilor de boom, ani în care, în timp ce studiam în cadrul unor discipline diverse, generaţiile anterioare primeau bonusuri uriaşe, avansări rapide în funcţie etc. Cu toate acestea, mulţi dintre membrii generaţiei noastre acceptau să lucreze în Capitala anului 2009-2010 pe un salariu net de 1.000 – 1.500 de lei, nu prea ieşeam în oraş pentru că ne împărţeam timpul între job şi facultate şi încasam lovituri din două direcţii: de la şefi, pentru că «nu înţelegeam nimic», şi de la profesori, pentru că «nu veneam la ore».

Acceptam orice ni se servea, spre deosebire de mulţi dintre cei mai tineri decât noi, cărora li se reproşează că inventează motive ca să nu vină la serviciu – în situaţia fericită în care anunţă acest lucru.

Într-o piaţă a muncii caracterizată de precauţia angajatorilor, plină de nostalgii, de frustrări, de mituri răsturnate, am crescut treptat, apreciind fiecare pas făcut.

Pe piaţa locală a muncii există în prezent în jur de 150.000 de angajaţi din generaţia „celor de 30 şi un pic”, în contextul în care numărul total al celor născuţi în jurul anilor ’90 este de 350.000. Restul au ales să caute „legendele” din anii de boom peste hotare, iar puţini au joburi de birou, cei mai mulţi dintre ei lucrând în cafenele sau restaurante, fabrici sau ca şoferi. Cei care am rămas –– ne-am asumat să creştem „realist” în continuare.