Banca Europeană pentru Hidrogen, instituţie înfiinţată în 2022 de Comisia Europeană pentru a finanţa proiecte în acest nou domeniu, a primit în luna noiembrie a anului trecut 132 de dosare din 17 ţări în licitaţia-pilot organizată pentru proiecte de producere a hidrogenului, volumul investiţiilor depăşind cu mult cele 800 de milioane de euro alocate prin Fondul European de Inovare.

Clean Hydrogen Partnership, structură care are la bază crearea de parteneriate public-privat pentru dezvoltarea tehnologiilor pe bază de hidrogen, a lansat în ianuarie 2024 un call pentru proiecte de cercetare-dezvoltare, cu un buget de 113 milioane de euro. Până în 2031, fondurile alocate prin acest program pentru R&D vor ajunge la 1 miliard de euro.

În paralel, European Clean Hydrogen Alliance, creată în 2020 sub tutela Direcţiei Generale Piaţă Internă, Industrie, Antreprenoriat şi IMM-uri din cadrul Comisiei Europene, a adunat până în prezent un pipeline de 840 de posibile proiecte în zona de producere, transport sau utilizare a hidrogenului de la 25 din cele 27 de state membre ale UE, multe dintre aceste investiţii având ca termen de intrare în funcţiune anul 2025. Doar punând cap la cap toate propunerile de proiecte incluse în aceste programe europene, fie că este vorba de cercetare, fie că vorbim deja de producţie, este evident că hidrogenul nu mai este doar o soluţie potenţială, ci o realitate. În Europa, lucrurile se mişcă atât la nivelul autorităţilor publice, cât şi la nivelul companiilor. Există idei, există proiecte şi, cel mai important, există fonduri. Problema este că cel puţin până acum România lispseşte din partea de idei sau de proiecte.

„Din 2020, odată cu lansarea Strategiei pentru Hidrogen, Comisia Europeană a recunoscut hidrogenul ca fiind o parte importantă a soluţiilor pentru decarbonizare şi astfel au început să apară la nivel european diverse finanţări pentru proiectele de cercetare. Sunt finanţări prin Fondul de Inovare, prin aşa-numita European Hydrogen Bank. Ţările din Vest întotdeauna au fost interesate să promoveze această soluţie. De la început, cei care ştiau să lucreze cu hidrogen, cum erau Shell, Linde, au fost promotori ai acestor soluţii. Apoi, au fost companii constructoare de electrolizoare, cum ar fi Siemens”, explică Mirela Atanasiu, Head of Unit Operations and Communications la Clean Hydrogen Partnership.

Dintre ţările din vestul Europei, Olanda a fost prima care s-a uitat la hidrogen ca la o variantă de decarbonizare a regiunilor sale, fiind presată să reducă extracţia de gaz din cauza cutremurelor. Prima „vale de hidrogen” cu finanţare europeană a început să fie dezvoltată în nordul Olandei în 2020, cu termen de finalizare 2026. Insula Mallorca, din Spania, este un alt exemplu de autoritate locală care a decis să reducă dependenţa de electricitatea scumpă prin utilizarea tehnologiilor pe bază de hidrogen, iar un consorţiu din Franţa condus de compania Lhyfe a primit 9 milioane de euro de la Comisia Europeană pentru crearea unei „văi a hidrogenului” în Valea Loarei.

Proiectele de acest tip presupun dezvoltarea unui ecosistem complet în jurul industriei locale, nu pentru a fi „cool”, ci pentru a păstra joburile în regiune, pentru a crea mai multe joburi, în paralel cu asigurarea tranziţiei energetice, spune Mirela Atanasiu.

În cazul proiectelor analizate de European Clean Hydrogen Alliance de exemplu, multe propuneri vizează utilizarea hidrogenului în industrii precum cea chimică, de rafinare, siderurgică sau a transporturilor, în special în transportul rutier greu şi maritim. Oficialii europeni sunt convinşi că dezvoltarea acestor proiecte va juca un rol important în reducerea dependenţei UE de gazul rusesc şi în atingerea obiectivelor de decarbonizare.

„Avem membri din toată Uniunea Europeană, inclusiv din Balcanii de Vest. În total sunt 1.800 de membri şi lucrăm la producţia de hidrogen, transport şi distribuţie, pe zona de stocare de energie. De asemenea, avem un grup de lucru special dedicat extinderii producţiei de electrolizoare în Europa”, a precizat Siobhan McGarry, policy officer în cadrul Direcţiei Generale Piaţă Internă din cadrul Comisiei Europene. Din cele 840 de proiecte depuse, o treime vin de la autorităţi locale, iar restul din zona corporate. Mai mult de jumătate dintre ele sunt pe zona de producţie (446), pe locul doi între domeniile de interes fiind cel de mobilitate (240), urmat de aplicaţiile industriale (172).

Despre ce vorbim când vorbim despre hidrogen

Hidrogenul nu se găseşte în natură în stare liberă, el fiind produs prin diferite procedee industriale. Cel mai des, hidrogenul este produs din prelucrarea combustibililor fosili prin reformarea catalitică a gazului natural, oxidarea parţială a metanului şi gazeificarea cărbunelui. Alte metode de obţinere a hidrogenului sunt gazeificarea biomasei, piroliza metanului şi electroliza apei. Ultima necesită curent electric, dar se poate folosi orice sursă, de exemplu cele regenerabile (sursa Wikipedia).

În iulie 2020, Comisia Europeană a propus o strategie a hidrogenului pentru o Europă neutră climatic, ce urmăreşte accelerarea producerii de hidrogen curat şi asigurarea rolului său la baza unui sistem energetic neutru climatic până în 2050. Hidrogenul reprezintă acum aproximativ 2% din mixul energetic al UE, din care 95% este produs prin arderea de combustibili fosili, prin care se degajă 70-100 de milioane de tone de CO2 în fiecare an.

Potrivit cercetărilor, energiile regenerabile ar putea furniza o parte substanţială din mixul energetic european până în 2050. În acest mix, hidrogenul ar putea reprezenta până la 20%, respectiv între 20 şi 50% din necesarul de energie în transporturi şi între 5 şi 20% din necesarul din industrie (sursa: Comisia Europeană).

Unde este România în ecosistemul european al hidrogenului

România are din toamna anului trecut o Strategie Naţională a Hidrogenului şi un Plan de Acţiune 2023-2030 pentru implementarea sa, realizat de Ministerul Energiei. În plus, Planul Naţional Integrat pentru Energie şi Schimbări Climatice 2021-2030 (PNIESC) indică hidrogenul ca sursă pentru susţinerea securităţii energetice naţionale pe termen lung, cu rol în producerea de energie curată şi în decarbonizarea proceselor industriale.

Hidrogenul este menţionat şi în Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), aprobat de Comisia Europeană în 2021, prin care România a alocat 148 milioane euro pentru 100 MW de capacitate de electroliză pentru companiile interesate de dezvoltarea unor capacităţi de producţie a hidrogenului regenerabil. Strategia Naţională a Hidrogenului indică o serie de sectoare economice (chimie, procese de rafinare, producţie de oţel etc.) care ar putea reduce emisiile de carbon cu până la 70-95% prin intermediul utilizării hidrogenului regenerabil.

De asemenea, în ultimii ani în sectorul industrial din România au apărut o serie de iniţiative legate de producţia hidrogenului regenerabil.

Companii precum OMV Petrom, Liberty Steel şi Chimcomplex au inclus în strategiile de dezvoltare sau în planurile de afaceri obiective şi proiecte conexe, potrivit datelor din acelaşi document.

Dar, dacă dăm deoparte planurile, intenţiile sau ideile şi enumerăm proiectele care sunt deja în lucru, investiţiile nu par să avanseze cu aceeaşi viteză cu care se mişcă în vestul Europei.

„La nivel european, finanţăm zona de cercetare-inovare, nu neapărat zona de tehnologii, ci şi business models, ecosisteme. Avem alocat un 1 miliard de euro până în 2031 pentru R&D şi încercăm să avem un apel anual pentru proiecte în jur de 150 milioane euro. În 2024, apelul este deschis până pe 17 aprilie şi aşteptăm aplicaţii pentru dezvoltare, cercetare, inovare, pentru următoarele generaţii de produse, pe distribuţie, stocare, utilizare pe transport, dar şi producere de electricitate. Dar sunt foarte puţine proiecte depuse din partea României în ultimii ani, mai ales din partea institutelor de cercetare”, menţionează Mirela Atanasiu, Head of Unit Operations and Communications, Clean Hydrogen Partnership.

Pe site-ul Ministerului Cercetării, Inovării şi Digitalizării există şi astăzi o listă cu peste 40 de institute de cercetare aflate în coordonarea ministerului, inclusiv un Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Energie – ICEMENERG Bucureşti, care însă a fost desfiintat în 2023 şi transformat în sectie a unui alt institut (Institutul pentru Inginerie Electrică ICPE-CA).

„Avem o problemă cu cercetarea în România. Ştiu că se face cercetare şi în companii, dar la nivel de institute mai sunt foarte puţine, au mai rămas în universităţi. Probabil că în industrie presiunea pe cercetare nu a fost destul de mare şi nu am fost forţaţi să ne uităm la alternative. Noi, în România, avem încă resurse naturale şi asta poate nu ne forţează să ne uităm la alte soluţii. Pe termen lung trebuie să ne uităm la alternative şi să vedem cum putem să învăţăm şi să lucrăm cu cei din Vest”, a completat Mirela Atanasiu.

Lipsa proiectelor venite din România este remarcată şi la nivelul European Clean Hydrogen Alliance, Siobhan McGarry, policy officer în cadrul Direcţiei Generale Piaţă Internă, Industrie, Antreprenoriat şi IMM-uri din cadrul Comisiei Europene, atrăgând atentia că din cele 840 de proiecte depuse spre analiză de membrii alianţei doar nouă provin din ţara noastră. ”Avem foarte puţini membri din România din păcate. Cu cât avem mai mulţi stakeholderi locali implicaţi în demararea acestor proiecte, cu atât mai mult îi putem pune în legătură cu investitorii. Dacă reuşim să implicăm investitorii publici în acest sector şi dacă le arătăm investitorilor privaţi că există o piaţă emergentă acolo, atunci vor urma şi investiţii private”.

Dintre propunerile de proiecte depuse de companii din România, trei aparţin combinatului Chimcomplex Borzeşti, inclusiv pe zona de producţie a hidrogenului, una companiei austriece Verbund şi una Elsa Industry, un start-up de inginerie care vrea să dezvolte aeronave electrice alimentate cu hidrogen şi infrastructura de realimentare specifică.

Green Hydrogen@Blue Danube, proiect transeuropean care are printre parteneri Verbund şi Hidroelectrica, vizează producerea de hidrogen verde şi înglobarea lui într-un ulei mineral pentru a fi transportat pe Dunăre către Austria, Bulgaria, Cehia, Germania, Ungaria, Slovacia, Muntenegru, Serbia. Ulterior, Hidroelectrica vrea să reconvertească uleiul în hidrogen gazos şi să-l vândă către consumatori.

În paralel, potrivit Strategiei Naţionale, combinatul Chimcomplex are în vedere construirea unor instalaţii de producere a hidrogenului, cu o valoare a investiţiei de 500 milioane euro - 1 miliard euro. Compania propune trei proiecte conexe hidrogenului, pentru care a aplicat în scopul obţinerii finanţării din PNRR. La rândul său, Liberty Steel Galaţi, cel mai mare producător de oţel din România, şi-a propus construirea unei instalaţii pentru producerea de hidrogen regenerabil, care să fie utilizat într-un proces industrial nou de producţie a oţelului.

În final, proiectul care este cel mai aproape de etapa operaţională este cel realizat de OMV Petrom la rafinăria Petrobrazi. Compania a anunţat recent semnarea a două contracte de finanţare prin PNRR pentru construirea a două capacităţi de producţie de hidrogen verde cu o capacitate totală de 55 MW. Contractele au fost semnate cu Ministerul Energiei pentru o valoare maximă a finanţării de 50 milioane de euro, investiţia totală fiind de circa 140 milioane de euro.

„Tehnologia pe hidrogen nu este imatură. OMV Petrom şi România fac hidrogen de foarte mulţi ani. Există activitatea de producţie şi utilizare a hidrogenului în diferite domenii. Ce este nou este migraţia hidrogenului de la statutul de element chimic către statutul de fluid energetic”, explică Ionuţ Cristian Ciubotaru, Vice President for Business Development la OMV Petrom.

Strategia companiei prevede, ca pe lângă folosirea hidrogenului pentru consum propriu, acesta să fie utilizat şi pe zona de mobilitate, un segment cu potenţial de dezvoltare în viitor. „Pe lângă aceste două direcţii, există clar şi se vede atât la nivel naţional, cât şi internaţional, modificarea tehnologiilor de utilizare a diferitelor fluide energetice şi înlocuirea acestora cu hidrogen. Mă gândesc aici de la cărbune până la gaz natural, şi multe industrii, metalurgie, ciment, petrochimie, vor încerca să înlocuiască energia produsă din combustibili fosili cu energie produsă din hidrogen. Noi suntem interesaţi să ne păstrăm profilul de furnizor şi să mergem în zona aceasta de dezvoltare a tehnologiilor”, a adăugat Ionuţ Cristian Ciubotaru.

În plus, pe lângă producţia de hidrogen verde, OMV Petrom vrea să exploreze şi oportunităţile din zona de hidrogen cu emisii reduse de carbon, care poate fi definit din punctul de vedere al culorilor atât galben, cât şi turcoaz. „Este hidrogen produs din gaz natural, dar cu emisii reduse de dioxid de carbon, care credem că se pretează pentru tranziţia energetică, pentru modelul de tranziţie treptată, de la emisii uriaşe până la un sistem cu emisii reduse de gaze cu efect de seră”.

O astfel de tranziţie cu paşi intermediari ar reduce din presiunea financiară adusă de schimbările tehnologice, atât la consumatori, cât şi la producători.

De la idee la cărămidă. Care sunt obstacolele în dezvoltarea pieţei locale de hidrogen

Atunci când vine vorba de resursele României, totul anunţă o poveste de succes. Se pare că avem practic toate ingredientele necesare pentru a fi pe harta câştigătorilor: avem resurse naturale, vânt, soare, avem o industrie încă importantă, cu o pondere semnificativă în PIB, avem fabrici, combinate, oţelării, reţele de transport de gaze, avem facultăţi pe o multitudine de specializări, avem bani. Şi totuşi undeva acest angrenaj nu funcţionează. Pe drumul de la idee la prima cărămidă apare o prăpastie care mănâncă timp, bani şi entuziasm.

„În România, există o comunitate puternică pe zona de hidrogen, unde vedem companii industriale mari, cum sunt OMV Petrom, Romgaz şi E.ON. Ce mi se pare că lipseşte extraordinar de mult este capacitatea şi dorinţa de a aduce capital privat şi a pune acest capital privat la bătaie, înainte de a te gândi de unde iei finanţare nerambursabilă publică. Din experienţa noastră ca fond de investiţii, trebuie să investeşti banii tăi în primul rând ca să dezvolţi acele proiecte, pentru a ajunge la o maturitate suficientă, pentru ca apoi să poţi aplica la fonduri europene sau naţionale. Trebuie să ai un proiect matur, bine gândit, cu un plan de afaceri de lungă durată şi să ai capacitatea să îl derulezi”, este de părere Alexandru Floriştean, director al companiei de consultanţă Hy Legal, reprezentant al Hy24, fond de investiţii orientat spre proiecte de hidrogen curat. În opinia lui, ceea ce-i lipseşte pieţei locale este de fapt spiritul antreprenorial.

„Această capacitate şi dorinţă de a investi înainte de a câştiga în acest subiect care este un pic dificil este la un stadiu incipient în România”. Alexandru Floriştean subliniază că în proiectele de energie verde, pe lângă finanţarea publică care poate fi atrasă, există şi nevoia de finanţare privată, atragerea de finanţare din partea de private equity sau din investiţii private.

O altă problemă pare să fie însă lipsa de comunicare între actorii implicaţi în acest sector, fie că sunt de la stat, fie privaţi.

„Este o structură prea amplă. Pentru finanţarea unui proiect trebuie să vorbim cu patru ministere. În România există mentalitatea că de ce statul să finanţeze o companie privată. Statul german a finanţat însă un proiect de 5 miliarde de euro într-un jucător privat. Noi cum modernizăm industria”, întreabă Vlad Stoicescu, preşedinte al Sustainable Fuel Association.

Iar pentru Ionuţ Cristian Ciubotaru de la OMV Petrom lipsa proiectelor de hidrogen este cauzată de lipsa segmentului de utilizare. „Trebuie să găsim utilizatori pentru hidrogen”, spune el, adăugând că, un al doilea factor este nevoia de reglementare. „Tranziţia spre fluid energetic are nevoie de reglementare”.

Indiferent care este cauza ritmului lent în care sectorul hidrogenului se dezvoltă în România, un lucru este sigur. Acest val al schimbării pieţei de energie a pornit în Vest de ceva vreme şi vine uşor spre Est, iar gradul de pregătire al fiecărei ţări depinde în final doar de ea însăşi.

Un exemplu simplu al nevoii rapide de acţiune la nivel local vine din zona raportărilor de sustenabilitate. Directiva UE privind raportarea corporativă de sustenabilitate extinde obligativitatea raportărilor ESG de la 1 ianuarie 2025 la companiile mari (care au peste 250 de angajaţi şi/sau 40 de milioane de euro cifră de afaceri şi/sau 20 de milioane de euro active totale), rapoartele fiind emise în anul 2026. Iar de la 1 ianuarie 2026 obligativitatea este extinsă şi la IMM-urile cotate la bursă, rapoartele fiind emise în anul 2027. „Vorbim despre hidrogen verde, dar ar trebui să vorbim despre hidrogen curat, pentru că începând cu anul viitor vom avea nevoie de o garanţie de origine pentru hidrogen, vom avea nevoie de o garanţie de origine pentru energia regenerabilă şi pentru orice produs care este cuantificat sustenabil, pentru că firmele vor emite rapoarte de sustenabilitate. Nu mai putem vorbi de oţel de exemplu fără să vorbim de oţel verde”, atrage atenţia Vlad Stoicescu, preşedintele Sustainable Fuel Association.

Ţinta UE este ca până în 2030 să ajungă la o producţie internă de hidrogen verde de 10 milioane de tone. Totalul investiţiei necesare pentru a produce, transporta şi consuma această cantitate este estimat la 335-471 mld. euro. Investiţiile în infrastructura-cheie de hidrogen până în 2030 sunt estimate la 50-75 mld. euro pentru electrolizoare, 28-38 mld. euro pentru conducte şi 6-11 mld. euro pentru stocare, se arată în calculele Comisiei Europene. În acest ecosistem european, România are şansa de a beneficia deja de o serie de avantaje, recunoscute de jucătorii din industria energetică. Rămâne doar să ştie să se folosească de ele.