Arhitecta Prinţului Charles” – Silvia Demetre-Lowe: „Dacă ne rupem de trecut, de tradiţie, nu mai ştim de unde venim şi încotro ne îndreptăm"
După zece ani petrecuţi în Marea Britanie, s-a întors acasă pentru a-i ajuta pe români să îşi salveze „comorile”. Aşa am aflat cu toţii că „arhitecta Prinţului Charles”, mâna lui dreaptă, în proiectele de restaurare a proprietăţilor princiare din Transilvania, e româncă. O ardeleancă tenace şi ambiţioasă, pasionată de arhitectura tradiţională, care ne-a demonstrat că drumul spre Buckingham Palace trece, uneori, şi prin Scheii Braşovului –
De la Braşov, la Oxford
– Românii vă cunosc destul de puţin. Ne-aţi putea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prinţul de Wales?
– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am născut la Braşov, într-un oraş minunat de munte. Îmi place să spun că oraşul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viaţa asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aş fi născut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, şi arhitectura. În copilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenţia să nu merg pe „După ziduri”, adică pe latura de nord-vest a cetăţii medievale a Braşovului, pe unde era scurtătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că circulau tot felul de legende de băgat spaima-n copii şi-n părinţi. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, povârnişul cu pinii încărcaţi de zăpadă, de alta, zidurile cetăţii, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuţele de altădată ale braşovenilor.
– Aţi reuşit să împăcaţi cele două pasiuni?
– Am făcut sport de performanţă, dar, în paralel, am urmat şi studii de arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti. Am făcut parte din echipa naţională la schi şi am fost ani de zile campioana naţională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soţ, datorită căruia am ajuns în Anglia. Aşa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licenţa în arhitectură, la Bucureşti, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă îndrăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea şansă de a fi beneficiara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecţia Clădirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care însemna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate şantierele importante din Marea Britanie, pentru a învăţa lucruri practice despre restaurare de la cei mai buni meşteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invitaţi de Alteţa Sa Regală, Prinţul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfăşurare câteva şantiere în care se implicase unul din colegii noştri bursieri.
– Era prima oară când v-aţi aflat faţă în faţă cu Alteţa Sa?
Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitaţi şi la Poundbury, un proiect foarte drag Prinţului, un experiment urban, care-şi propunea construirea unui orăşel după model tradiţional, care să ofere locuitorilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-şi cunoaşte vecinii. E un contraexemplu pentru modelul corporatist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prinţul Charles este un mare susţinător al conservării şi restaurării arhitecturii tradiţionale. Iar Anglia este, cu siguranţă, ţara cea mai potrivită, dacă vrei să înveţi ceva despre conservare şi reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl preţuiesc, îl romanţează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lume. Asta lasă, desigur, urme şi în grija pe care o poartă pentru patrimoniu.
– După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Braşov. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în ţară?
– Întoarcerea mea se datorează unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fundaţia „Mihai Eminescu”, fundaţie aflată sub patronajul Alteţei Sale. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc de satul Meşendorf (Dacia), din judeţul Braşov, şi aproape din impuls, am cumpărat o căsuţă aflată în paragină. Era atât de frumoasă şi era pur şi simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să ştiu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, aşa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o restaurez, fără să ştiu pentru cât timp. Şi iată-mă că sunt încă aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndrăgostit de o presă de struguri, care exista în gospodărie, una din suratele celei care se află, azi, la Muzeul Satului din Bucureşti. Şi fiindcă, la un moment dat, aveam două şantiere deschise, am ajuns să organizez ateliere de lucru la Meşendorf pentru studenţi şi tineri arhitecţi. Am avut parte de o experienţă extraordinară cu acea bursă SPAB, şi mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor tineri măcar un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-şi descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înţelegem ce înseamnă a construi
Cititi mai multe pe www.identitatea.ro
Urmărește Business Magazin
Citeşte pe zf.ro
Citeşte pe mediafax.ro
Citeşte pe Alephnews
Citeşte pe smartradio.ro
Citeşte pe comedymall.ro
Citeşte pe prosport.ro
Citeşte pe Gandul.ro
Citeşte pe MediaFLUX.ro
Citeşte pe MonitorulApararii.ro
Citeşte pe MonitorulJustitiei.ro
Citeşte pe zf.ro