O practică veche deja de peste 20 de ani rămâne în continuare în picioare în România. Deşi avem monedă naţională, deşi avem Banca Naţională care afişează constant cursul leu/euro de referinţă, deşi produsele şi serviciile plătite de populaţie sunt în lei, iar firmele încasează şi raportează la stat în lei, preţurile şi serviciile sunt afişate de mult prea multe ori în euro.

Cu cât creşte valoarea unui bun sau a unui serviciu, cu atât şansele sunt mai mari ca preţurile să fie afişate în euro.

Cum poţi avea transparenţă la preţuri când nu ştii cât urmează să plăteşti pentru un bun? O cartelă de 5 euro de la un operator poate fi mai scumpă decât o cartelă de 5 euro de la alt operator, pentru că folosesc altă bancă.

Dacă la sume mici diferenţele pot fi nesemnificative, când vorbim de preţuri mai mari, deja încep să se simtă. Când ne uităm la o maşină nouă sau la un apartament, diferenţele deja sunt de ordinul miilor de lei/ euro.

Pentru un apartament de 100.000 de euro, la cursul BNR un cumpărător ar plăti miercuri un preţ de 494,710 lei. La cursul vânzare al băncilor, preţul poate ajunge până la 504,900. Diferenţa este de 10,190 lei, de 4 ori salariul minim brut pe economie.

Comercianţii nu îţi dau opţiunea să plăteşti direct în euro sau să alegi banca la care să schimbi. Mulţi îşi mai trec şi nişte procente extra în precontract, ”just in case”, să nu iasă pe minus dacă după ce achiţi mai creşte un pic cursul şi au vândut ”prea ieftin”. 

Într-o piaţă liberă, fiecare companie poate să îşi seteze preţurile cum doreşte pentru ce vinde. Dar şi consumatorii trebuie să aibă dreptul la transparenţă şi să ştie dinainte cât urmează să plătească şi să ia decizia în consecinţă.

Probabil vom adopta euro cu mult înainte să fie reglementate aceste practici. Până atunci, ar trebui predată în şcoli ecuaţia cea mai utilizată în economie, pentru educaţia financiară a copiilor: veţi achita ”x euro plătiţi în lei, la cursul băncii y + z%”.