Moartea Neagră din secolul al XIV-lea şi Gripa Spaniolă din 1918 au fost cele mai mari pandemii cu care s-a confruntat omenirea. 

Prima a exterminat o treime până la jumătate din populaţia planetei, în timp ce a doua a făcut  până la 50 de milioane de victime, cel mai probabil mai multe decât Primul Război Mondial. Cele două tragedii au în comun, pe lângă anvergura uriaşă, şi faptul că ambele au apărut într-un moment sensibil pentru economia planetei.

Situaţia coronavirusului scăpat se sub control din China a adus în spaţiul public mai multe discuţii, multe în contradictoriu, atât pe tema unei posibile pandemii, cât şi pe tema implicaţiilor economice ale unei pandemii moderne. În acest moment nu există studii comprehensive care să arate aceste consecinţe, însă istoricii au analizat, în măsura în care le-au permis informaţiile, implicaţiile de natură economică ale pandemiilor cu care s-a confruntat omenirea.

Între 1347 şi 1352, Moartea Neagră a ucis mai mult de 20 de milioane de oameni în Europa, după unele estimări, iar după alte estimări, circa 50  de milioane de oameni, reprezentând 60% din populaţia Europei de circa 80 de milioane de locuitori la vremea aceea. O treime până la jumătate din întreaga populaţie a planetei secolului al XIV-lea a pierit în urma pandemiei, iar populaţia marilor oraşe – Paris, Hamburg, Londra – s-a înjumătăţit.

Molima a izbucnit în Asia şi s-a răspândit în Europa pe nave comerciale. La vremea respectivă, nimeni nu ştia ce a provocat ciuma. Mulţi ani mai târziu, s-a descoperit că sursa au fost bacteriile de la şobolani negri şi de la purici. Şobolanii infectaţi şi puricii infectaţi au fost transportaţi la bordul navelor comerciale către Veneţia, Messina şi alte porturi europene. Din aceste oraşe, ciuma s-a răspândit cu rapiditate în toată Europa.

„Atât de letală a fost boala, încât au fost cunoscute cazuri de persoane care mergeau să se culce bine şi mureau înainte să se trezească din somn. Atât de rapid s-a răspândit aceasta de la o persoană la alta, încât un medic francez avea impresia că o persoană bolnavă ar putea infecta întreaga lume”, scrie Barbara Tuchman în volumul „A Distant Mirror – The Calamitous 14th Century”. Ciuma a avut un efect important asupra relaţiei dintre domnii care deţineau o mare parte din pământul din Europa şi ţăranii care lucrau pământul. Pe măsură ce oamenii au murit, a devenit din ce în ce mai greu să fie găsiţi muncitori care să dea cu plugul, să recolteze sau să producă bunuri şi să presteze diverse servicii. Astfel, ţăranii au început să pretindă plăţi mai mari pentru munca pe care o prestau, în vreme ce suveranii încercau să împiedice salariile să crească.

O lege din Anglia anului 1349 a încercat să forţeze lucrătorii să accepte aceleaşi venituri pe care le-au primit în 1346. O lege similară, Statutul muncitorilor, a fost emisă în 1351. Aceasta spunea că fiecare şomer sănătos sub 60 de ani trebuie să muncească pentru oricine voia să-l angajeze. Lucrătorii care au încălcat Statutul muncitorilor erau amendaţi şi umiliţi în public. În 1360, pedepsele au devenit mai grave – muncitorii care cereau salarii mai mari erau în pericol să fie trimişi în închisoare şi, dacă evadau, erau  marcaţi pe frunte cu litera „F” de la „Fugitiv”. Deşi populaţia aptă de muncă a scăzut dramatic din cauza ciumei, suprafeţele de pământ şi uneltele nu s-au schimbat. De asemenea, unele animale de fermă au murit atunci când stăpânii sau îngrijitorii lor au murit. Deoarece lucrătorii rămaşi aveau mai multe instrumente şi mai mult pământ pentru a fi lucrat, au devenit mai productivi.

„Când lucrătorii sunt mai productivi, angajatorii sunt dispuşi să plătească venituri mai mari. Statutul muncitorilor şi legile similare din alte ţări nu erau foarte eficace şi unii lorzi găseau anumite portiţe pentru a plăti mai mult lucrătorii – le ofereau un fel de bonusuri care constau în alte bunuri sau beneficii. Alţi proprietari de pământ au început să plătească ilegal salarii mai mari. Forţa de muncă devenise foarte scumpă şi astfel salariile au crescut”, notează istoricul Stephen Broadberry în cartea „British Economic Growth, 1270-1870”.

Înainte de Moartea Neagră, numărul mare al populaţiei a împiedicat salariile să crească. Majoritatea ţăranilor nu au avut în vedere părăsirea satelor lor pentru a lucra în altă parte. După pandemie, muncitorii au cerut salarii mai mari şi condiţii de muncă mai bune. Mulţi domni au fost de acord cu aceste cerinţe, iar cei care nu au au fost de acord au aflat repede că alţi lorzi sunt de acord. Boierimea a început să-şi dea seama că are mai puţin control asupra ţăranilor şi a început să schimbe ceea ce producea.

Deoarece agricultura necesita mai mulţi muncitori pentru producţie, mulţi stăpâni de pământuri s-au orientat către producţia de carne de oaie şi lână din creşterea oilor, activitate care necesita mai puţină forţă de muncă, în vreme ce cererea pentru produsele acestea era foarte mare, notează istoricul David Routt, în volumul „The Economic Impact of the Black Death”. Pe măsură ce veniturile ţăranilor au crescut, oamenii au putut să cumpere mai multe legume, fructe şi haine şi producţia acestor bunuri a crescut. În cele din urmă, ţăranii au devenit liberi să se îndepărteze de moşiile deţinute de domni, în vreme ce unii erau chiar capabili să-şi cumpere propriul teren.

Economia europeană era pe un val de creştere atunci când Ciuma Neagră a izbucnit. A sosit aproape de sfârşitul unei perioade a Evului Mediu în care viaţa urbană a reînviat (circa 1000-1300), comerţul de lungă distanţă a fost resuscitat, afacerile şi producţia înfloreau, agricultura de tip feudal a ajuns la maturitate, iar populaţia a crescut. Moartea Neagră a intervenit simultan cu o stagnare economică şi, într-o oarecare măsură, după stingerea epidemiei a fost oferit un impuls economiei europene. În zona de comerţ şi fabricaţie, know-how-ul dobândit în perioada premergătoare molimei a dat naştere unei concurenţe mai mari, care a răsplătit practicile de afaceri mai bune şi preocupările semnificative şi mai eficiente. Sensibilitatea mai mare la piaţă şi reducerea costurilor au răsplătit în cele din urmă consumatorul european cu o gamă mai largă de bunuri la preţuri mai bune. Privită dintr-o altă perspectivă, Moartea Neagră a fost o tragedie, dar, în cele din urmă, a diminuat impedimentele economice şi a deschis noi oportunităţi, mai notează Routt.

A doua mare pandemie cu care s-a confruntat planeta a fost aşa-numita Gripă Spaniolă care a izbucnit în 1918. Momentul a fost unul cum nu se poate mai inoportun – marile economii globale se confruntau cu impactul puternic social, psihologic şi economic al Primului Război Mondial. Epidemia de gripă din 1918-1919 a ucis cel puţin 40 de milioane de oameni în întreaga lume şi 675.000 de persoane în Statele Unite, depăşind cu mult numărul de morţi din SUA în cele două războaie mondiale, Coreea şi Vietnam la un loc.

Pe lângă virulenţa sa extraordinară, epidemia din 1918-1919 a fost unică şi prin faptul că un număr disproporţionat de victime au fost bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, ceea ce a dus la rate de deces extrem de mari în zona persoanelor apte de muncă.

„Am analizat impactul acestui şoc asupra creşterii economice ulterioare folosind date despre statele americane pentru perioada 1919-1930. Analizând numeroşi factori, inclusiv veniturile iniţiale, densitatea, urbanizarea, capitalul uman, climatul, compoziţia sectorială a producţiei, geografia şi moştenirea sclaviei, rezultatele indică un efect pozitiv al epidemiei de gripă asupra creşterii veniturilor pe cap de locuitor în SUA în timpul anilor 1920”, scrie Elizabeth Brainerd, în volumul intitulat „The Economic Effects of the 1918 Influenza Epidemic”. Statistica vine şi confirmă cercetarea studiului: SUA au înregistrat între 1920 şi 1928, până la Marea Criză, o creştere economică de 42%. Construcţiile noi aproape s-au dublat, iar piaţa bursieră a crescut cu 20% pe an. Toată lumea, de la magnaţii industriali până la minerii de cărbune, şi-a investit economiile în acţiuni la bursă. PIB-ul arată o creştere constantă anuală, în 1923 înregistrând o creştere reală de aproape 13%.

Thomas Garret, economist la Federal Reserve Bank, banca centrală a SUA, realizează o analiză în 2007 asupra posibilelor implicaţii ale unei pandemii moderne în economia globală, plecând de la experienţele Gripei Spaniole din 1918. „Costurile financiare potenţiale şi impactul numărului de decese cauzate de o pandemie de gripă modernă sugerează un cost iniţial de câteva sute de miliarde de dolari şi sute de mii până la câteva milioane de decese. Informaţiile despre pandemia de gripă din 1918 sunt acum utilizate pentru a formula o listă cu efectele economice posibile ale unei zile moderne de pandemie de gripă şi modalităţi posibile de atenuare a gravităţii oricărei pandemii viitoare”, notează Garret. Având în vedere corelaţia dintre densitatea populaţiei şi mortalitatea cauzată de gripă, oraşele vor avea rate de mortalitate mai mari decât zonele rurale. Cu toate acestea, continuă economistul, comparat cu 1918, zonele urbane şi rurale sunt mai conectate astăzi. De asemenea, populaţia urbană are un acces mai larg la servicii medicale de calitate prin comparaţie cu populaţia rurală. Carantinele instaurate ar putea cauza pierderi pentru business pe termen scurt. Unele întreprinderi ar putea suferi pierderi de venituri care să depăşească 50%, estimează economistul. „Alte afaceri, cum ar fi cele care oferă servicii şi produse de sănătate, pot experimenta o creştere a afacerilor (cu excepţia cazului în care s-ar instaura o carantină completă). De asemenea, ar putea exista o creştere temporară a salariilor pentru angajaţii rămaşi în unele industrii. Autorul concluzionează că nu au fost realizate până acum studii aprofundate în ceea ce priveşte efectele economice ale unei pandemii moderne, însă, având în vedere că lumea este mai conectată ca niciodată, cu siguranţă aceasta s-ar răspândi mai repede”, mai notează Garret în raport.