În adâncul sălbăticiei din Wyoming, în ultima lună a verii,  Christine Lagarde, preşedinta Băncii Centrale Europene, şi-a dat în petic în faţa unui public numeros de şefi de bănci centrale din elita mondială  şi a prezis senină prăbuşirea ordinii financiare internaţionale. Îmbrăcată  în roşu şi negru strălucitor, semăna cu o trufă de ciocolată în formă umană - şi deşi avertismentul ei a fost diluat de jargonul obişnuit impenetrabil, mesajul era suficient de clar şi dramatic, scrie Politico.

„Există scenarii plauzibile în care am putea vedea o schimbare fundamentală în natura interacţiunilor economice globale”, a anunţat Lagarde sec în faţa mulţimii adunate pentru reuniunea anuală a şefilor de bănci centrale din Jackson Hole, Wyoming, SUA. Premisele de la baza gândirii managementului tehnocrat al ordinii mondiale se prăbuşeau. Lumea, a spus ea, ar putea intra în curând într-o „nouă eră” în care „normalul din trecut ar putea să nu mai fie un ghid bun pentru modul în care funcţionează economia”.

„Pentru factorii de decizie politică cu un mandat de stabilitate”, a adăugat ea ridicând nota, „acest lucru reprezintă o provocare semnificativă”.

O „nouă eră”? — un avertisment venind de la un membru al celei mai seci şi lipsite de imaginaţie dintre preoţimile tehnocrate globale, bancherii centrali? Jackson Hole nu a fost prima dată când Lagarde s-a arătat în public îngrijorată de soarta ordinii internaţionale a pieţelor libere, de dominaţia dolarului şi de globalizarea la crearea căreia a contribuit. Deşi şi alţii au ridicat problema, Lagarde a vorbit deschis. Chiar în aprilie, ea a fost primul mare bancher central occidental care a exprimat îngrijorări explicite cu privire la fragilitatea dolarului american, a cărui dominaţie internaţională, a spus ea, „nu mai trebuie luată ca ceva natural”.

A fost ceva categoric ciudat din partea liderului sfintei autorităţi monetare, al cărei departament de comunicare rareori spune ceva mai captivant decât bilanţuri de active şi pasive şi ajustări ale dobânzilor depozitelor. Venind de la o femeie a cărei lungă carieră în eşaloanele superioare a fost definită prin evlavie faţă de ordinea internaţională condusă de SUA, a fost chiar erezie. Cea mai alarmantă a fost indiferenţa aparentă a lui Lagarde faţă de puterea propriilor cuvinte asupra ordinii internaţionale menţionate. Un oficial de la BCE a fost suficient de surprins de comentariile din aprilie încât l-a întrebat pe scriitorul de discursuri ce a vrut să spună, doar pentru a fi asigurat că a fost „o interpretare greşită” şi că a fost pur şi simplu o afirmare a mandatului îngust al instituţiei pentru stabilitatea preţurilor.

Dar este greu să nu ne întrebăm dacă Lagarde, după o viaţă în care a condus instituţii globale prin crize succesive, a identificat un eveniment cu potenţial de extincţie - şi îşi spune că, încă o dată, ea este cea care ar trebui să ajute lumea să-l evite. „Sunt de acord că a găsit ceva”, a spus Jay Newman, investitor pensionar. „Vor fi schimbări mari în comerţ şi investiţii.” Paul Podolsky, un alt trader de drum lung, a speculat că Lagarde pregătea BCE, într-un mod specific francez, pentru o „posibilă situaţie în care euro va avea un rol mai mare în sistemul global decât are în mod normal”.

În altă parte, sentimentul predominant este confuzia, nu în ultimul rând dat de aparenta desconsiderare a lui Lagarde faţă de tradiţia lipsei de nuanţă pe o scenă unde fiecare enunţ este atent analizat de forţele obsesive şi neclintite ale pieţei. „Ceea ce a spus Lagarde nu este lucrul firesc pe care să-l spună un bancher central, în sensul că, de obicei, nu ia ca scenariu central pericolul cel mai mare”, s-a panicat un analist anonim nervos, referindu-se la un risc care este rar, dar mortal. „Poate că ea nu realizează ce comunicare neobişnuită pentru un bancher central a folosit – sau poate ştie ceva ce noi nu ştim.”

Deci, ce vrea Lagarde? Problema este că e dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Deci, ce vrea Lagarde? Problema e că este dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Ce face ea pentru distracţie? Citeşte rar din plăcere. Nimeni intervievat de Politico nu a văzut-o vreodată citind o carte sau ceva care nu este un briefing ce ţine de muncă. Are puţin timp, ceea ce este de înţeles, pentru exercitarea hobby-urilor. Îi place să facă gem de fructe, în iulie, pentru familia ei şi se lasă cu uşurinţă convinsă la o rundă dubioasă de golf cu bancherii centrali. Obişnuia să înoate des, dar nu o mai face, fiind constrânsă de un program intens de lucru. În ceea ce priveşte viziunea asupra lumii, cei care o cunosc deduc că, dacă crede în ceva, este centristă sau vag de centru-dreapta. Dar majoritatea se opresc scurt la „pragmatică”.

Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre tehnocraţii de care se trezeşte înconjurată, ea este o oportunistă fermecătoare şi un comunicator priceput. Posedă o predispoziţie neobişnuită, la fel ca la Forrest Gump, de a găsi ritmul motor al istoriei - şi, dacă nu să stea pe val, măcar să-i supravieţuiască.

De la început, ea s-a bucurat de o ascensiune aproape verticală, ridicându-se din adâncurile Normandiei suburbane pentru a conduce marea firmă de avocatură din Chicago Baker McKenzie, unde şi-a fermecat colegii şi elita internaţională a afacerilor deopotrivă. („Ea este poate cea mai drăguţă persoană pe care am avut plăcerea să o cunosc”, a spus fostul coleg de la Baker, Marc Levey.) În perioada de vârf a globalizării, firma sa a ajutat mari companii precum Dell să pătrundă în Europa, iar până în 2005 proeminenţa ei crescândă a adus-o pe Lagarde într-un rol neales în politica franceză. În calitate de ministru de finanţe, Lagarde s-a luptat cu criza financiară, şi-a mărturisit loialitatea lui Nicolas Sarkozy („Foloseşte-mă atâta timp cât îţi trebuie”, i-a scris ea preşedintelui francez) şi a fost ulterior condamnată pentru „neglijenţă” într-o afacere sordidă care a implicat plăţi din fonduri publice către un afacerist miliardar — dar a scăpat de pedeapsă când judecătorului i s-a făcut milă de ea. („A acţionat la ordin”, a declarat un fost coleg din politică pentru ziarul The Guardian. „Nu a făcut nimic rău în viaţa ei”).

Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasi-ceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe să exercite o putere reală. Gândiţi-vă la perioada ei ca director general al Fondului Monetar Internaţional, venerabila instituţie în vârstă de 77 de ani care împrumută bani, adesea în condiţii dure, ţărilor îndatorate când nimeni altcineva nu o face. Ea s-a alăturat FMI în 2011. A fost o perioadă întunecată – apogeul crizei din zona euro. Grecia a fost protagonistul nefericit, forţată să-şi distrugă aproape sinucigaş cheltuielile publice la ordinul creditorilor săi franco-germani, după un deceniu de cheltuieli în exces ale căror efecte le-a ascuns prin manipularea datelor oficiale.

Ca parte a guvernului francez, Lagarde, în conformitate cu consensul predominant, a rezistat implicării FMI. Dar când Dominique Strauss-Kahn, şeful de atunci al Fondului, a fost arestat sub acuzaţia de agresiune sexuală la New York, ea a atacat postul de top. A pornit într-un turneu mondial strălucitor, a aburit China şi a împărţit în două votul Americii Latine, învingându-şi cu uşurinţă rivalul, distinsul bancher central mexican Agustín Carstens. Având în vedere reputaţia distrusă a predecesorului ei - şi în ciuda asigurărilor anterioare că europenii vor ceda controlul instituţiei economiilor emergente care se numărau printre creditorii lor - a fost o victorie elegantă, chiar dacă în cele din urmă previzibilă.

Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasiceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe de să exercite o putere reală.

Însă odată ajunsă în funcţie, a fost rareori mai mult decât un manager de mijloc elegant, recunoscând cu uşurinţă că nu ea era cea care lua deciziile mari. A recunoscut că nu era nici foarte economistă – propriul ei economist-şef, Olivier Blanchard, a asemănat-o, cu căldură, cu o „studentă din primul an”. „Voi încerca să fiu un dirijor bun”, a spus Lagarde când s-a alăturat FMI. „Şi, fără a fi prea poeţi în privinţa asta, nu toţi dirijorii ştiu să cânte la pian, la harpă, la vioară sau la violoncel.” Ea a fost în principal un mediator informat, care avea să influenţeze, dar nu să dicteze, pentru a construi un consens între statele-naţiune reprezentate în consiliul de administraţie al FMI - ceea ce în practică, potrivit unora, însemna să obţină acceptarea pentru orice decizie pe care europenii şi SUA au luat-o deja în prealabil.

Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme. „Directorul general şi personalul Fondului ne-au abordat individual pentru a ne explica ce gândesc şi a-şi explica părerile, iar ei ne-au spus: «Uite, înţelegem că nu sunteţi mulţumit de soluţie, dar permiteţi-ne să vă spunem că avem deja majoritatea necesară»”, a amintit Batista. „Şi atunci, dacă ne-am mai opune, am fi în minoritate.” Ea era foarte apropiată de membrul american al consiliului, de David Lipton. „Christine nu ar fi fost atât de bună fără David, iar David avea nevoie ca ea să fie faţa Fondului – cu carisma şi farmecul ei”, a povestit Daniel Heller, care a reprezentat Elveţia în consiliu.

Rezultatul? Împotriva sfatului Statelor Unite, a multor membri din lumea emergentă şi a gânditorilor Fondului, inclusiv Blanchard, FMI s-a înclinat în faţa presiunii europene şi a semnat un acord care a lăsat Grecia încovoiată sub datorii pentru încă patru ani  înainte de a avea o altă şansă de renegociere. Chiar şi atunci când Lagarde însăşi a acceptat viziunea lui Blanchard, presiunea din partea unui bloc european condus de germani a însemnat că ea putea schimba prea puţin. Şi nimeni nu a fost surprins când, în 2015, tensiunile cauzate de acel bailout  au ajuns până la punctul de explozie, declanşând ascensiunea unui guvern rebel de stânga în Grecia.

La summiturile tensionate care au urmat ale miniştrilor de finanţe din zona euro, aşezată la o masă lungă într-o cameră fără ferestre, slab luminată, din Bruxelles, ea a putut să ofere ocazional un pic de amuzament benign. „A fost foarte distractiv”, a spus Jeroen Dijsselbloem, pe atunci şeful Eurogrupului, amintindu-şi că în „momentele cele mai imposibile”, cu soarta Greciei şi a zonei euro în balanţă, „ea băga mâna în geantă, şi scotea câteva bomboane M&M's şi spunea: „Hai să mâncăm nişte bomboane”.

„Da, Lagarde era o persoană caldă”, a povestit şi Yanis Varoufakis, ministrul de finanţe al Greciei la acea vreme. Dar pentru el, asta conta prea puţin. „Pentru că era pusă în cămaşă de forţă de către FMI, era neputincioasă”, a spus grecul. „Şi având în vedere că era foarte dornică să nu-şi pună în pericol poziţia din ordinea instituţională, a fost fericită să accepte zdrobirea noastră.”

*

Cu SUA exasperate şi cu zona euro părând să-şi fi depăşit criza existenţială, Fondul s-a retras din negocierile tensionate cu privire la un al treilea pachet de bailout cu guvernul grec în ultimul moment, invocând dezacorduri majore între Atena şi creditorii FMI. Lagarde – cu mâinile ei spălate cu grijă de orice avea să urmeze – a ieşit cu reputaţia intactă.

Aşadar, ce să fie cu episodul în care este prevestitor? Lagarde a ieşit întotdeauna în faţă cu problemele mari şi demne ale zilei într-o gamă eclectică de media - de exemplu a apărut anul trecut la televiziunea irlandeză în prime time pentru a oferi un diagnostic psihologic pentru Vladimir Putin şi a discutat despre viaţa ei sexuală în revista Elle France în 2019. Dar acum, cuvintele ei  au o greutate istorică.

Iniţial, cu tactul care o caracterizează, ea a susţinut că nici măcar nu îşi doreşte postul de la BCE, deşi în câteva luni i s-a cerut să candideze, iar până în noiembrie 2019 a obţinut funcţia, dar în calitate de candidat de compromis când germanca Ursula von der Leyen a preluat şefia Comisiei Europene. „Aşadar, Lagarde a fost adusă pentru, de exemplu, ecologizarea economiei şi alte chestiuni dincolo de politica monetară”, îşi aminteşte Carsten Brzeski, economistul-şef al ING Economics şi un critic ironic al lui Lagarde. „Şi apoi a venit pandemia.”

Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme.

COVID-19 a fost mai mult decât o potrivire pentru abilităţile de comunicare lăudate ale lui Lagarde. Dar asta nu însemna că franţuzoaica nu putea face o mulţime de pagube. Dezastrul a venit chiar la începutul pandemiei, la o conferinţă din 12 martie 2020, când ea răspundea la întrebările presei despre răspândirea alarmantă timpurie a COVID-19 în nordul Italiei. Întrebată dacă va acţiona pentru a reduce „spreadul” (decalajul) periculos de mare dintre yieldurile obligaţiunilor italiene, Lagarde a oferit un răspuns acum infam care a aruncat în aer economia italiană – şi o mare parte din credibilitatea ei.

Sunetul cataclismic? „Nu suntem aici pentru a închide spreadurile.” Poate că nu pare prea mult, dar în lumea ocultă a băncilor centrale e echivalent cu rostirea unei afurisenii. Cu ani înainte, Mario Draghi, predecesorul lui Lagarde, a „salvat zona euro”, anunţând că BCE va face „tot ce este nevoie” pentru a susţine miliarde de euro de datorii suverane aflate în pericol. Banca centrală se bazează pe un oarecare misticism enigmatic, pe care Draghi, tehnocratul sihastru, pregătit de iezuiţi, l-a avut din abundenţă. La simpla chemare a italianului, pieţele datoriilor s-au calmat. Draghi nici măcar nu a avut nevoie să-şi demonstreze harul divin, de a inunda zona euro cu bani -  celebra “big bazooka”. Cuvintele lui au fost atotputernice.

Comentariul lui Lagarde a fost „orice este nevoie” al lui Draghi dar în sens invers – o bazooka întoarsă. „Am văzut spiritul lui Draghi părăsind încăperea”, îşi aminteşte Brzeski bântuit de ce a simţit atunci. „Ani de zile am fost răsfăţaţi de celebrul său har – omul putea calma pieţele financiare doar citind cartea de telefon – şi apoi Lagarde vine şi îl distruge în zece minute. Harul lui Draghi a fost exorcizat din BCE, iar Lagarde a fost exorcistul.”

Pieţele obligaţiunilor au explodat. Înainte de a se alătura băncii, Lagarde a fost prezentată ca un arbitru al cărui rol principal ar fi să creeze un consens între guvernatorii băncilor centrale care iau decizii la BCE. Dar fiascoul „spreadurilor” a fost un memento clar că ea era responsabilă în mod unic ca voce a politicii monetare din zona euro. Şi ea a dat-o în bară. Autoritatea ei s-a prăbuşit. „În trecut, ştiam că trebuie să-l ascultăm cu mare atenţie pe Draghi”, a povestit Brzeski. „Acum, pieţele ştiu că, în mod normal, nu Lagarde este cea care ia hotărârile.” În plus, se distra prea mult, mergând pe calea celor sfinte prin schimbările climatice şi justiţie sociale. „Ca bancher central nu improvizezi”, a spus Brzeski. „Eşti plictisitor, repeţi aceleaşi mesaje iar şi iar.” Odată, când s-a încheiat o întâlnire cu presa, şi-a amintit un analist, reporterii au copleşit-o pe şefa operaţiunilor de piaţă a BCE, pe Isabel Schnabel, lăsând-o pe Lagarde singură, luând notiţe.

Foştii colegi se întreabă dacă îi este dor de FMI, unde a reuşit să fie un finanţist vedetă, să propună fără să-şi facă griji pentru declaraţiile ei. „Vreau să spun că această slujbă este incredibilă, te conectează cu puterea globală la cel mai înalt nivel”, a spus Heller, membru al consiliului din partea Elveţiei. Presa franceză, ca de obicei, a speculat că ochii ei erau de fapt pe preşedinţie, un zvon care nu a dispărut niciodată.

„Poate că se uită de sus la ceea ce înseamnă bancă centrală”, spune Brzeski, părând rănit. „Poate că i se pare plictisitor.”

Tot ce rămâne de spus este că acum, când Lagarde spune ceva, este sigur să presupunem că o spune cu intenţie. „A avut o curbă de învăţare foarte abruptă, dar a urcat pe curba de învăţare foarte repede”, a spus Klaas Knot, guvernatorul băncii centrale olandeze. Chiar şi Brzeski a observat că experienţa îngrozitoare a inflaţiei de anul trecut a forţat o anumită seriozitate obositoare asupra lui Lagarde şi, recent, franţuzoaica s-a repezit la o jurnalistă de la Reuters care a pus sub semnul îndoielii părerile ei schimbătoare cu privire la politica monetară. Ea pare lipsită de viaţă la microfon, plictisită şi nu se mai distrează - o disperare tot mai mare, crede Brzeski, ceea ce a făcut-o cel puţin mai credibilă în faţa pieţelor.

Aşa cum şi-a oferit părerile despre schimbările climatice şi războiul din Ucraina, este posibil ca Lagarde, cu comentariile ei recente, să caute următoarea criză mare asupra căreia să-şi asume conducerea ceremonială. Pe lângă înăsprirea politicii monetare, echipa ei de publicitate suprasolicitată acordă prioritate brandingului politicii: sunet captivant, litere mari, explicaţii bazate pe desene animate. „Ea vede imaginea de ansamblu”, a spus guvernatorul băncii centrale din Letonia, Mārtiņš Kazāks. „Uitaţi-vă doar la CV-ul ei.” „Cred că este geloasă şi încă îşi caută momentul <<orice este nevoie>>”, a adăugat Kazāks, cumva mai puţin binevoitor.

Cu inflaţia lovind, aşa cum a menţionat însăşi Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operaţiunile şi comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

De asemenea, este foarte probabil ca ea să creadă cu sinceritate că lucrurile se înrăutăţesc şi, într-un fel, deplânge prăbuşirea sistemului globalizat pe care l-a modelat şi care, la rândul său, a modelat-o. Şi în lupta cu o lume dezechilibrată, este de ajutor ca un avocat să transmită veştile proaste. O politică monetară eficientă necesită sinteza unor volume planetare de date şi, după cum spun colegii ei, Lagarde are pregătirea pentru a inspira mari galaxii de astfel de lucruri, petrecându-şi o mare parte din viaţa ei străbătând materia densă de informaţii. „Citiţi notele de subsol din discursul ei”, a îndemnat Podolsky, veteranul. „Tot ceea ce face ea este să citească – sau să-şi pună personalul să citească – toate cercetările venite de la BCE, OCDE şi FMI şi să scoată de acolo elemente care susţin părerile ei.”

*