Pandemie, lockdownuri, revenge spending, blocaje pe lanţurile de aprovizionare, penurii, război, companii lacome, geopolitică, variabile şi necunoscute. Algoritmii care prezic inflaţia folosiţi de băncile centrale au dat greş. Consecinţa este că reacţia băncilor centrale la valul de scumpiri fără precedent a fost şi ea imprecisă. Poate că teoria inflaţiei trebuie rescrisă?

Unii economişti văd totuşi tipare în haosul inflaţionist şi propun soluţii mai neortodoxe. Isabella Weber este unul dintre ei. A plătit cu agonie pentru aceasta, dar acum este în extazul carierei, scrie The New Yorker. Renunţarea la Crăciun a fost, desigur, un dezastru. Crescută în Germania de Vest în timpul erei reunificării, Isabella Weber a lucrat ca economist când în Marea Britanie, când în Statele Unite timp de aproape un deceniu.

Un zbor pe an iarnă înapoi în Europa a fost cea mai importantă legătură rămasă cu prietenii vechi şi familia. În decembrie 2021, varianta Omicron se răspândea, iar călătoriile transcontinentale erau prea riscante. Weber şi soţul ei au condus din enclava academică din Amherst, Massachusetts, la o pensiune cu servicii limitate în Adirondacks, loc golit de turişti de pandemie, sperând să scoată totuşi ce e mai bun dintr-o situaţie tristă. Poate că ar putea în sfârşit să înveţe să schieze, se gândea ea.

În schimb, fără avertisment, cariera ei a explodat. Chiar înainte de Revelion, în timp ce se dădea pe pârtiile de începători, un scurt articol despre inflaţie pe care îl scrisese pentru The Guardian a devenit în mod inexplicabil viral şi controversat. Un profesor de la o şcoală de afaceri a numit-o „cea mai proastă” idee a anului. Experţi de cartier în Bitcoin au numit-o pur şi simplu „proastă”. Laureatul premiului Nobel Paul Krugman a numit-o „cu adevărat proastă”.

Conservatorii de la Fox News, Commentary şi National Review au continuat ocara, declarând ideea lui Weber „perversă”, „fundamental nefondată” şi „cu siguranţă greşită”. „A fost de-a dreptul îngrozitor”, povesteşte Weber. A renunţat la schi. Proprietarul hotelului a făcut o supă dublă pentru a o înveseli. Degeaba. De fiecare dată când economista îşi verifica telefonul, era batjocorită de un nou val de critici. „Urâţenia reacţiei la editorialul lui Weber este deprimantă”, a scris Adam Tooze, în popularul său buletin informativ „Chartbook”. „Deprimantă şi grăitoare.”

La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a  prezentat Planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să recompenseze munca, nu doar bogăţia. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară.

În câteva ore, Weber, care avea atunci treizeci şi trei de ani, se transformase dintr-un profesor obscur, dar respectat, de la Universitatea din Massachusetts Amherst, în cel mai urât economist – pur şi simplu pentru că a propus o „dezbatere serioasă despre controalele strategice ale preţului”. În mod clar, zarva ţinea de ceva mult mai profund decât o sugestie de politică economică. Weber contesta o credinţă, una încărcată emoţional în anii de încheiere a Războiului Rece şi rar disputată după acesta. Timp de zeci de ani, ideea ca un guvern să plafoneze preţurile a evocat cinismul nixonian sau incompetenţa comunistă. Iar Weber îşi prezenta cazul într-un climat de frică economică.

Deşi cele mai acute perturbări produse de pandemie păreau să fi trecut – afacerile se redeschideau şi fabricile reporneau producţia – lanţurile de aprovizionare au rămas fragile, iar preţurile au crescut mai rapid decât în ultimii patruzeci de ani. Fanteziile marginale despre hiperinflaţie şi apocalipsă economică începeau să devină mainstream. Însă argumentul lui Weber este bine fundamentat în istorie. Controalele preţurilor, susţine ea, au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată sau mai rău. În 1944, Montgomery Ward, lanţ de magazine universale, a refuzat să accepte termenii unui acord de negociere colectivă – un plafon aplicat preţului muncii – intermediat de guvern. Preşedintele Roosevelt a ordonat Gărzii Naţionale să confişte afacerea şi să-l înlăture pe Sewell Avery, preşedintele acesteia, din sediul companiei.

Programul O.P.A. s-a născut din necesitate. Tactica tradiţională de control al inflaţiei – creşterea ratelor dobânzilor – ar fi diminuat rata de ocupare a forţei de muncă şi activitatea industrială, făcând mai greu pentru armată să obţină proviziile de care avea nevoie pentru a lupta. Controalele de preţ specifice industriei au inclus costurile pentru consumatori, încurajând în acelaşi timp companiile să mărească profiturile printr-un volum mai mare de vânzări. Iniţiativa a funcţionat. În timpul Primului Război Mondial, inflaţia a crescut.

În cea mai mare parte a celui de-al doilea, a fost aproape de două procente. Şi totuşi fabricile funcţionau la niveluri maxime. Dacă factorii de decizie contemporani ar putea face acelaşi lucru, susţine Weber, ar putea limita inflaţia fără a induce disponibilizări şi reduceri de salarii. Astăzi, aşa se întâmplă mai mult sau mai puţin într-o serie de sectoare cheie. Uniunea Europeană reglementează preţul gazelor naturale, administraţia Biden reglementează preţul petrolului, iar G-7 impune un plafon global pentru preţul produselor petroliere vândute de Rusia. Inflaţia pare să se răcească şi, după aproape toate măsurile, piaţa muncii n-a fost niciodată mai viguroasă în ultimul sfert de secol.

Controalele preţurilor au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată, sau mai rău.

Weber, între timp, şi-a revenit din momentul ei de celebritate. Ea trăieşte acum ceva asemănător visului intelectualului public: să modeleze politica energetică germană într-o zi, să depună mărturie în faţa Congresului în următoarea. Portretul ei se află pe coperta unui număr recent al revistei în limba germană Institutional Money, Financial Times scrie despre munca ei academică, Washington Post îi cere articole de opinie, iar Bloomberg nu se poate opri din a o găzdui pe podcastul său emblematic. Analiştii de la banca de investiţii franceză Société Général şi de la Banca Centrală Europeană iau analizele lui Weber ca pe ceva demonstrat. În ianuarie, Krugman – care i-a cerut scuze lui Weber – a susţinut chiar că controlul preţurilor ar putea fi până la urmă un instrument util de gestionare a inflaţiei.

Această schimbare uluitoare dezvăluie o transformare în modul în care conceptualizăm economia globală. Dacă puteţi înţelege teoriile, cândva interzise, ale lui Weber, puteţi înţelege cât de dramatic s-au schimbat ipotezele economice ale Washingtonului şi Frankfurtului în ultimii doi ani - şi ce ar putea însemna această nouă gândire pentru viitor.

La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a prezentat planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să „recompenseze munca, nu doar bogăţia”. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară. Agenda lui s-a rupt cu precedentul recent din Partidul Democrat, în primul rând din cauza dimensiunii. Biden dorea mai mult din orice: drumuri, poduri, locuinţe, îngrijire a copiilor şi sprijin direct în numerar pentru milioane de gospodării. Congresul a acceptat. În plus faţă de A.R.P., parlamentarii au aprobat, în august 2021, 500 de miliarde de dolari de noi cheltuieli pentru infrastructură - un val de investiţii publice care a urmat finanţării de aproape 4.000 de miliarde de dolari puse în mişcare de Trump cu un an înainte.

Atât Biden, cât şi Trump au cheltuit colosal pentru a evita şomajul ridicat şi salariile stagnante care l-au împiedicat pe preşedintele Barack Obama, ale cărui stimulente de 800 miliarde de dolari aplicate în urma crizei financiare din 2008 au fost suficiente pentru a opri o nouă Mare Depresiune, dar nu suficiente pentru a împiedica rata şomajului să depăşească două cifre. În raport cu dimensiunea generală a economiei Statelor Unite, programul lui Biden a fost aproape dublu faţă de cel al lui Obama şi a fost structurat pentru a oferi o mai mare parte a ajutorului direct oamenilor care lucrează.

Dar până la sfârşitul primului an al de mandate al lui Biden, sentimentul că se poate care însoţise iniţiativele mai timpurii a făcut loc unui pesimism profund. Inflaţia era deja la 7%, cel mai ridicat nivel din 1982. Cei care s-au opus politicii sale fiscale agresive – cel mai proeminent dintre ei fiind Larry Summers, arhitectul stimulului mai modest al lui Obama – au oferit o explicaţie. Încercarea preşedintelui de a „recompensa munca” a pus atât de mulţi bani în mâinile consumatorilor, încât aceştia se întreceau unul pe altul pentru produsele obişnuite de uz casnic, împingând preţurile în sus. Problema de bază, conform acestui diagnostic, a fost că publicului american i-a mers, în esenţă, prea bine şi că  ar trebui să fie mai sărac - să cheltuiască mai puţin - pentru ca inflaţia să se retragă.

Soluţia pe care a insistat de Summers a fost de a induce milioane de concedieri. Prin creşterea ratelor dobânzilor, Fed ar putea îngreuna accesul la credit pentru întreprinderi, forţându-i pe mulţi să reducă costurile prin concedierea angajaţilor. Până în primăvara anului 2022, Summers a propus aducerea sub control a  inflaţiei cu un an de şomaj de 10%, adică 16 milioane de oameni fără locuri de muncă. „Este un mod destul de dureros de a reduce inflaţia”, crede Weber. Această poveste nu i-a plăcut şi a început să găsească date care o contraziceau. SUA au cheltuit foarte mult pentru ajutor economic în timpul pandemiei, dar la fel au făcut şi alte ţări, inclusiv Japonia, unde inflaţia a atins un vârf de doar 4,3%. Dacă prea multe cheltuieli guvernamentale au fost problema, de ce nu au fost loviţi la fel de greu toţi cei care cheltuiesc cel mai mult? Şi dacă avuţia excesivă a gospodăriilor ar fi motorul cheie al inflaţiei, ar fi de aşteptat ca preţurile bunurilor de larg consum să crească mai mult sau mai puţin în tandem, deoarece oamenii cumpărau mai mult din orice. În schimb, cea mai mare parte a presiunii inflaţioniste a provenit din creşterile mari ale preţurilor anumitor produse şi mărfuri, cum ar fi gazele naturale. Să fi alocat gospodăriile fiecare cent din cecurile de stimulare creşterii temperaturii în casă?

Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

Pentru Weber era clar că oameni precum Summers priveau situaţia din partea greşită. Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

Iată un exemplu. Cipurile semiconductoare sunt elementele de bază ale echipamentelor electronice. Când lockdownurile din timpul pandemiei şi un şir de închideri temporare de fabrici au cauzat penurie la nivel mondial, preţul fiecărui cip a început să crească, la fel ca şi preţul a tot ce le folosea. Acest lucru s-a dovedit deosebit de îngrijorător pentru piaţa auto – un vehicul nou poate necesita până la 3.000 de cipuri. După cum v-aţi aştepta, maşinile noi au devenit mai scumpe. La fel a făcut şi alternativa, maşinile uzate, care în primele şase luni ale anului 2021 au crescut în preţ cu aproape 30%. Dar Weber spune că producătorii de maşini creşteau preţurile cu mult peste ceea ce era necesar pentru a acoperi cipurile mai costisitoare. În 2022, deficitul de cipuri a dus la cele mai puţine vânzări anuale de maşini noi din mai bine de un deceniu. Cu toate acestea, profiturile au crescut – producătorii de maşini au înregistrat cele mai bune rezultate financiare din ultimii şase ani. Într-o lucrare recentă, Weber scrie că deficitul de cipuri a creat un „monopol temporar” care le-a permis producătorilor de automobile „să crească preţurile fără să se teamă de pierderea cotei de piaţă”. Şi nu au fost doar cipurile. Analizând rapoartele financiare ale companiilor, Weber ajunge la concluzia că firmele dintr-o varietate de industrii ştiau că pot ridica preţurile nejustificat de mult deoarece clienţii derutaţi de haosul pandemiei se aşteptau la creşteri de preţuri. În mod esenţial, firmele nu erau îngrijorate de pierderea clienţilor în faţa concurenţilor; din cauza blocajelor de aprovizionare, şi concurenţii ar creşte preţurile. Weber numeşte această dinamică „inflaţie a vânzătorilor”, spre deosebire de modelul tradiţional de inflaţie, în care de vină  este un exces de putere de cumpărare a consumatorilor.

Cu cât întreruperea aprovizionării este mai mare, a remarcat Weber, cu atât impactul final asupra consumatorilor este mai mare. Creşteţi preţul la electricitate sau petrol, de exemplu, şi dintr-o dată totul devine mai greu de produs sau de transportat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru substanţele chimice, metale, cherestea sau oricare dintre mărfurile de bază necesare pentru a fabrica produse mai complexe. Dacă un guvern ar putea împiedica preţurile să scape de sub control, ar putea frâna inflaţia.

În februarie 2022, Weber a încercat din nou piaţa academică cu argumentul de control al preţurilor. Ea a prezentat o schemă detaliată pentru reglementarea preţului gazelor naturale în Germania: gospodăriilor şi întreprinderilor li se va garanta o aprovizionare limitată la un preţ accesibil, controlat de guvern. Orice ar fi ars peste această cotă ar fi supus creşterii preţului pieţei. (Producătorii de gaze naturale ar primi subvenţii guvernamentale pentru a compensa profiturile pierdute.) Ea a fost din nou pusă la zid online. Dacă producătorii au capacitatea de a creşte preţurile, indiferent de cererea consumatorilor, de ce nu au făcut-o tot timpul? Weber susţine că uneori o fac, dar că pandemia a determinat pe aproape toată lumea să o facă deodată.

 „Am primit o reacţie uriaşă din partea economiştilor din Germania, covârşitor de negativă, chiar şi din partea oamenilor care au fost vocal de stânga şi au devenit ulterior susţinători”, a amintit Weber. „Dar am fost invitaţi să prezentăm planul în Parlament şi a fost o prezenţă foarte mare, inclusiv din partea Partidului Social Democrat – aceşti oameni au spus că primesc multe feedback de la alegători şi aceasta este o propunere serioasă pe care ar trebui să o luăm în considerare. ” Sindicatele germane, în special, au început să apară. Un program funcţional de control al preţurilor, au recunoscut liderii sindicali, ar fi mai bun pentru muncitori decât o rundă de majorări ale dobânzilor, care echivalează cu un atac direct asupra salariilor.

Şi apoi Vladimir Putin a invadat Ucraina. Aproape peste noapte, infrastructura energetică a lumii a trebuit să fie rerutată. SUA au impus sancţiuni economice, investitorii occidentali au fugit din Rusia, iar Putin a întrerupt fluxul de gaz natural rusesc către Europa. Preţul futures al energiei a explodat. Preţul gazelor naturale era deja ridicat, dar în 2022 costul pentru o familie tipic germană pentru a-şi încălzi casa aproape s-a triplat.

Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surexcitati  arunca in aer economia cu cheltuielile lor.

Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surescitaţi  aruncă în aer economia cu cheltuielile lor. Era greu de crezut că abordarea ortodoxă – creşterea şomajului prin rate mai mari ale dobânzilor – ar ajuta la rezolvarea problemei. La mijlocul lunii septembrie, Weber a primit o notă urgentă de la ministerul german al afacerilor economice. Ar fi interesată să facă parte dintr-o comisie oficială guvernamentală care să limiteze preţurile la gaze şi încălzire? Ea a acceptat misiunea şi, în câteva săptămâni, comisia a stabilit planul ei de control al preţurilor ca soluţie. „Frâna de preţ” germană este programată în prezent să funcţioneze până în aprilie 2024. După aproape patru luni de funcţionare, inflaţia din Germania a scăzut sub 8% pentru prima dată într-o jumătate de an. Iar exemplul Germaniei pare să fi încurajat şi alte iniţiative. În februarie, Uniunea Europeană a început să implementeze un plafon separat de preţ pentru gazele naturale. Punctul fundamental al lui Weber, conform căruia profiturile corporative sunt un factor cheie al inflaţiei actuale, este acum acceptat în mod deschis de către establishmentul de pe mai multe continente. Cercetătorii de la Rezerva Federală din Kansas City au concluzionat recent că marjele de preţ corporative ar fi putut reprezenta mai mult de jumătate din inflaţia din SUA în 2021. Ideile lui Weber au trecut de la o practică economică „cu adevărat proastă” la o practică economică solidă, susţinută de o coaliţie largă din punct de vedere ideologic.

Pe hârtie, frâna germană de preţ este o iniţiativă modestă. (Conform estimărilor actuale, va costa mai puţin de 50 de miliarde de euro.) Totuşi, o cheltuială relativ mică care schimbă modul în care sunt produse mărfurile poate avea efecte uriaşe în aval; dacă este redus preţul energiei, poate fi scăzut preţul a tot ceea ce este produs folosind energie. Programe similare ar putea fi dezvoltate pentru orice material durabil esenţial proceselor de fabricaţie, cum ar fi oţel, cupru sau litiu pentru baterii. 

Factorii de decizie nu trebuie să aştepte până când lucrurile merg prost pentru a încerca să le stabilizeze – ar putea, în schimb, să ia măsuri proactive pentru a izola de şocuri sectoarele importante. În SUA, administraţia Biden şi Congresul au decis să nu lase interesul individual, alegerile consumatorilor sau concurenţa de pe piaţă să determine cursul politicii energetice şi de producţie. Prin legea antiinflaţie şi folosirea petrolului din rezerva naţională, ei încearcă destul de simplu să remodeleze un sector industrial de dragul altor obiective democratice. Părţi ale economiei au funcţionat întotdeauna în acest fel, în grade diferite. Guvernul SUA a subvenţionat agricultura încă din anii 1930 şi dezvoltarea energiei încă din Primul Război Mondial. Guvernul a ajutat la construirea căilor ferate şi la dezvoltarea internetului timpuriu. Deţine Amtrak şi a construit autostrăzile care transportă maşinile şi garantează banii pe care oamenii obişnuiţi îi depozitează în bănci. Dar, începând cu sfârşitul anilor 1970, economiştii şi factorii de decizie politică au început să vadă aceste eforturi ca pe nişte valori aberante şi jenante. „Viziunea investiţiilor publice care a dinamizat proiectul american în anii postbelici – şi într-adevăr pentru o mare parte a istoriei noastre – a dispărut”, a spus recent Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al lui Biden. „A făcut loc unui set de idei care susţin reducerea şi dereglementarea impozitelor, privatizarea în dauna acţiunii publice şi liberalizarea comerţului ca scop în sine. A existat o ipoteză în centrul acestei politici: că pieţele alocă întotdeauna capitalul în mod productiv şi eficient.” Timp de aproape o jumătate de secol, Rezerva Federală a întruchipat aceste idei. Dacă banca centrală ar putea gestiona economia prin mişcări ale ratei dobânzii, atunci factorii de decizie ar putea lăsa piaţa să se ocupe de orice altceva. Nu ar fi nevoie să decidem ce resurse energetice să dezvoltăm sau ce industrii să consolidăm. Procesul de potrivire a ofertei cu cererea în funcţie de curentele de alegere ale consumatorilor ar asigura că economia se va adapta automat la preferinţele publicului.

Acest deznodământ fericit nu a sosit, ceea ce face ca munca lui Weber să fie atât de critică. Ea le arată factorilor de decizie politică cum ar putea trece dincolo de Fed şi, prin aceasta, să deschidă noi căi de a aborda diferite tipuri de probleme. La sfârşitul anului trecut, G-7 a implementat un plafon global pentru preţul petrolului rusesc - un efort de a lăsa energia rusă să curgă către ţările în curs de dezvoltare care se bazează pe ea limitând în acelaşi timp capacitatea guvernului rus de a profita. În primele luni ale anului 2023, veniturile din petrolul rusesc au scăzut cu 40%. Weber admiră în mod deosebit mecanismul de aplicare: orice navă care achiziţionează petrol rusesc peste preţul impus de G-7 nu mai este eligibilă pentru asigurare. „Acesta este exact principiul corect”, a spus ea.”Lucrezi cu infrastructura de piaţă existentă.”

Ea este, de asemenea, entuziasmată de o propunere din partea biroului procurorului general din New York de a consolida reglementările privind manipularea preţurilor. Noile reguli ar atrage o atenţie deosebită asupra creşterilor de preţ cu 10% sau mai mult în timpul unei perioade de „perturbare anormală a pieţei”. În mod esenţial, acest prag s-ar aplica nu numai preţurilor de consum, ci şi creşterilor de preţuri apărute mai sus pe lanţul de aprovizionare. În cazul în care o astfel de întrerupere provoacă o penurie de lapte praf, de exemplu, comercianţii cu amănuntul ar putea fi amendaţi pentru creşterea preţului de la rafturi, iar producătorii ar putea fi, de asemenea, daţi în judecată pentru creşterea preţului cu ridicata perceput comercianţilor cu amănuntul. Zephyr Teachout, avocatul antitrust care a condus iniţiativa, a invitat-o pe Weber să trimită comentarii formale pentru a o îmbunătăţi, iar Weber a promovat-o în turneele ei de discursuri în întreaga Europă ca un experiment promiţător de îmblânzire a inflaţiei cauzate de şocul ofertei. Dacă fiecare şoc este întâmpinat cu dobânzi ridicate şi şomaj ridicat, rezultatul va fi o instabilitate politică mai mare şi o dislocare economică şi mai mare. „Vor mai fi şocuri”, spune Weber. „Şi cercetarea a devenit imposibil de ignorat. În sfârşit, încercăm să dezvoltăm o politică de stabilizare care să se confrunte cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie – în loc de ceea ce spun vechile manuale că ar trebui să se întâmple.”