Braşovul este istoric un oraş industrial de genul Timişoara şi Sibiu, cu investiţii străine dar şi româneşti în producţie.

Clujul este un oraş mult mai antreprenorial, cu multe afaceri locale în servicii, mai mult decât în producţie.

Timiş este al doilea judeţ din România, după zona Bucureşti-Ilfov, în atragerea investiţiilor străine, cu peste 4 miliarde de euro. Braşovul a atras investiţii străine de aproape 2,5 miliarde de euro, mai mult decât Clujul, care are aproape 2 miliarde de euro. Zona Bucureşti-Ilfov are investiţii străine de peste 40 de miliarde de euro.

Într-un oraş ca Braşovul, industrial, şi mai puţin antreprenorial, oamenii sunt obişnuiţi cu rutina fabricii, pontează la ora 7, ies din schimb la ora 15, la ora 16 sunt acasă, se odihnesc o oră, după care se ocupă de treburile casei, la ora 21 sunt în pat. Aşa este şi la Timişoara.

Poate Iulius Town, care prin întregul complex, prin clădirile de birouri, va atrage alte joburi va schimba comportamentul local din industrie spre servicii.

Dacă nu ar fi fost turiştii şi întâlnirile de business, piaţa de restaurante din Braşov ar fi fost la limita de avarie, pentru că nu se poate susţine local.

Într-un oraş industrial, salariile nu cresc aşa cum se întâmplă într-un oraş antreprenorial care se bazează mai mult pe servicii.

În Bucureşti salariul mediu depăşeşte 3.500 de lei net, în Cluj este de 3.100 de lei net, în timp ce în Timiş salariul mediu net este de 2.900 de lei, în Sibiu este de 2.800 de lei, iar în Braşov de 2.700 de lei. Iaşiul a recuperat puternic şi a ajuns la 2.700 de lei net.

Cei care lucrează în oraşe industriale, în fabrici, au mai puţine alternative decât cei din oraşele care se bazează pe servicii. Nu sunt atât de multe companii şi de obicei există o „înţelegere” în privinţa grilelor salariale.

Deşi toată lumea invocă lipsa de personal şi şomajul extrem de scăzut, în Timiş ajungând la 2% faţă de o medie naţională de aproape 4%, salariile nu cresc atât de rapid.

În oraşele industriale, puterea de negociere a angajaţilor este foarte redusă şi nu prea au unde să se ducă.

Având în vedere acest lucru, la care se adaugă rutina clară zilnică, fără excese şi fără cheltuieli inutile, nu există o presiune constantă şi puternică pentru a încerca să obţină salarii mai mari.

Cheltuielile sunt foarte clare, iar gradul de îndatorare este mai redus.

Dacă ar fi fost în Bucureşti, unde consumul este în floare, susţinut de credite, unde banii se aruncă mult mai uşor într-o vizită la mall, comportamentul ar fi fost altfel, în sensul că ar fi existat o presiune constantă pentru a obţine un salariu mai mare, pentru a plăti ratele la bancă şi apoi chiar pentru a lua credite mai mari.

În oraşele care se bazează mai mult pe servicii, mobilitatea este mult mai ridicată şi presiunea pe salarii creşte.

Într-un oraş industrial ca Braşovul poţi să intri într-o fabrică şi să rămâi mult timp acolo, fără ca vechimea şi experienţa obţinută să fie recompensate foarte mult.

La fel este peste tot în lume, în oraşele industriale sunt salarii mai mici, în timp ce în oraşele de servicii presiunea este mai mare din partea angajaţilor pentru a obţine salarii mai mari, pentru că au cheltuieli mai mari, fiind în oraşe de consum.

Pare un paradox, dar pentru a obţine salarii mai mari, trebuie să ai şi cheltuieli mai mari şi datorii mai mari, pentru a exista o presiune de-a te mişca din loc.

Asta nu înseamnă că este un îndemn să cheltuiţi mai mult sau să faceţi datorii mai mari.