În noaptea de 2 octom­brie 2019, Comedy Central a difuzat un episod al serialului de animaţie „South Park” numit „Band in China”, o satiră devastatoare a modului în care Beijingul a folosit accesul pe piaţa chineză pentru a modela felul în care operează industria de divertisment din SUA. Intriga: unul dintre personajele principale merge în China pentru a încerca să vândă marijuana, este arestat şi apoi salvat de Mickey Mouse şi de corporaţia Disney, a cărei slugărnicie faţă de China este accentuată. Disney este de acord să-l ucidă pe Winnie the Pooh, pentru că acesta ar semăna cu liderul chinez, în schimbul deschiderii pieţei chineze. Între timp, în SUA, unele dintre celelalte personaje principale încearcă să facă un film în timp ce sunt supravegheate şi cenzurate de armata chineză.

„Band in China” dovedeşte că puterea moale (soft power) a industriei de la Hollywood nu a fost pe măsura puterii economice a Beijingului. Într-adevăr, industria americană a divertismentului nu a reuşit să aibă nicio influenţă culturală asupra Chinei, în timp ce China şi-a folosit puterea dură pentru a neutraliza influenţa culturii americane.

După lansarea episodului, ideea că puterea moale – adică influenţa culturală – poate fi folosită pentru a schimba în mod decisiv comportamentul naţiunilor străine este sau ar trebui să fie moartă şi îngropată. Puterea moale, atunci când există, curge direct din puterea dură. În cazul Chinei, credinţa că expunerea la produsele culturale din SUA ar contribui la înmuierea şi democratizarea ţării a fost dovedită a fi complet falsă. De fapt, aşa cum a arătat „Band of China”, comuniştii chinezi sunt cei care au influenţat America.

La mijlocul anilor ’90, a început să prindă rădăcini ideea că oarecum o putere moale, de la sine, ar putea modela lumea postbelică. A încolţit, în mod firesc, în universităţile americane, unde o elită academică era prea bucuroasă imaginându-şi că influenţa sa asupra peisajului intelectual şi cultural ar corecta realitatea urâtă şi vulgară a puterii militare şi economice care, până acum, a modelat istoria umanităţii.

Unii lideri europeni au insistat asupra faptului că Bruxelles-ul va deveni capitala unei noi superputeri soft power, Uniunea Europeană. Ei credeau cu sinceritate că stilul de viaţă, cultura şi activismul de mediu ale continentului lor vor eclipsa în cele din urmă puterea dură a Americii. Faptul că distrugătoarele războaie balcanice din anii ’90 nu puteau fi soluţionate decât cu ajutorul forţelor armate ale SUA nu a contat prea mult pentru a schimba atitudinea.

Victoria lui Boris Johnson, liderul pro-Brexit, în alegerile din Marea Britanie, care au fost mai mult un vot pentru ieşirea regatului din UE, este încă un semn că puterea soft europeană nu mai este nici de departe atât de atrăgătoare pe cât părea odată. Peste Canalul Mânecii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a încercat cu disperare şi fără succes să-şi convingă colegii şefi de stat şi guvern din UE să transforme Europa într-o superputere militară hard. Se pare că liderul statului francez a renunţat la încercarea de a crea un nou imperiu soft. Acum, Franţa a trimis o navă de război în Golful Persic, o poartă de intrare spre Orientul Mijlociu, unde lichidarea unui general iranian printr-un atac cu dronă american a inflamat spiritele.  

Între timp, în Asia, se părea că Beijingul impunea încet, dar sigur, genul de putere moale care curge direct din puterea dură. De exemplu, Dalai Lama din Tibet a fost de ani buni o durere de cap pentru China. Popularitatea acestuia la Hollywood şi în alte părţi ale lumii amintea constant oamenilor statutul Tibetului de naţiune cucerită, ocupată. Ţinuta sa atrăgătoare şi hainele sale deosebite l-au făcut să poată fi recunoscut instantaneu de milioane de oameni din întreaga lume. În multe feluri, el a întruchipat puterea moale.

Dar, dacă puterea moale ar fi fost un instrument la fel de eficient de politică externă, precum susţineau avocaţii săi, fără îndoială, Tibetul ar fi dobândit până acum o anumită măsură de autonomie. În schimb, China şi-a consolidat controlul şi Dalai Lama însuşi a devenit, în cel mai bun caz, o celebritate minoră şi lipsită de culoare. Statutul său a fost perfect simbolizat de imaginea cu el părăsind Casa Albă, după o întâlnire cu Obama, printr-o alee unde era depozitat gunoiul. Puterea dură a Chinei i-a învins decisiv puterea moale.

În altă parte, Greta Thunberg şi echipa sa nu au reuşit să influenţeze recenta conferinţă COP 25 de la Madrid privind schimbările climatice. Acest lucru arată cum pot fi ignorate chiar şi cele mai bine planificate încercări de a utiliza puterea moale pentru a crea un sentiment de panică în masă în jurul unei probleme. După atâtea decenii de panici legate de mediu, dintre care puţine s-au dovedit a fi justificate, oamenii au învăţat să ignore astfel de campanii şi să continue să mănânce carne, să conducă maşini şi să se adapteze la proclamaţiile mărunte şi enervante ale puternicei aristocraţii politice verzi. Interzicerea paielor din plastic nu este într-adevăr o modalitate de a arăta capacitatea cuiva de a modela cursul istoriei umane.

În schimb, puterea dură revene. Nici China, nici SUA nu cred că influenţa culturală poate înlocui puterea economică sau militară. Puterea moale sub diferite forme nu va dispărea niciodată cu adevărat, dar s-a dovedit că nu este o forţă decisivă în politica mondială. În aceste condiţii, „Band in China“ pare o revelaţie puternică.

La începutul acestui an, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care îşi pregăteşte terenul pentru ceea ce pare că va fi o dictatură pe viaţă, le-a spus ruşilor că ţara lor conduce lumea în ceea ce priveşte armele, fiind lider la rachete supersonice. Rusia se poate mândri, în special, cu o rachetă capabilă să transporte focoase nucleare ce nu poate fi detectată de tehnologia americană. „Eforturile noastre pentru îmbunătăţirea capabilităţilor de apărare au fost efectuate la momentul potrivit şi aş vrea să subliniez că pentru prima dată în istoria rachetelor militare, inclusiv perioada sovietică, nu încercăm să ajungem din urmă pe nimeni. Este tocmai invers, celelalte puteri mari ale lumii încearcă să creeze armele pe care Rusia deja le are”, a afirmat Putin.

Cam în aceeaşi perioadă cu discursul lui Putin, China a lansat la apă cea mai mare şi mai avansată tehnologic navă militară de suprafaţă a sa, un distrugător din clasa Nanchang dotată cu rachete. Nava, care are un deplasament de 10.000 de tone şi a fost dezvoltată în întregime de China, va fi folosită probabil în convoaie de luptă alături de portavioane. Este singurul astfel de distrugător din lume, iar Beijingul a dat comandă pentru mai multe nave de acest tip. China este capabilă să construiască şi portavioane, primul dezvoltat cu tehnologie chineză fiind Shandong. China are în total două portavioane, primul fiind un portavion vechi ucrainean modificat.