În literatura economică de specialitate din ţara noastră nu prea s-a vorbit în ultimii ani despre modelul de creştere economică pe care România ar dori să îl adopte şi să îl implementeze. De fapt, în prezent, ţara noastră are doar documente programatice fragmentate, dintre care unele, trebuie să o spunem, au fost solicitate din afară, cum este cazul Planului Naţional de Reconstrucţie şi Rezilienţă (PNRR), elaborat şi negociat sub auspiciile Uniunii Europene (UE). De-a lungul timpului, diverse Guverne au venit cu aşa zisele Programe de Guvernare, care fie nu au fost implementate în întregime, fie au fost abandonate definitiv la schimbarea Guvernului care le-a promovat. Mai pe scurt, nu există o strategie de ţară pe termen mediu şi lung care să fie, într-adevăr, baza de acţiune pentru întreaga societate.

Datorită acestei situaţii, România a adoptat, din literatura şi practica occidentală, un indicator cheie pentru a urmări creşterea economică a ţării după evenimentele din decembrie 1989, şi anume Produsul Intern Brut (PIB), care a înlocuit Produsul Social Total şi Venitul Naţional. Acest indicator oferă informaţii valoroase despre stadiul de dezvoltare al unei naţiuni, inclusiv prin derivata sa mai bine cunoscută şi mai des folosită şi anume PIB-ul/cap de locuitor. În acest fel, standardele statistice româneşti au fost aliniate ce cele din ţările dezvoltate. După datele publicate de agenţii de prestigiu, romaneşti şi din străinătate, PIB-ul României a evoluat de la USD 42,1 mld în 1989 la un nivel estimat de circa USD 301,2 mld în 2022 (Lei 1.412 mld (+4,8% faţă de 2021), transformat la cursul Leu/USD mediu anual publicat de BNR). Evoluţia acestui indicator fundamental în cei 33 de ani de tranziţie şi economie de piaţă este prezentată în Graficul 1 de mai jos. Este evident că aderarea României la NATO în 2004 şi apoi la UE de la 1 ianuarie 2007 au avut o influenţă favorabilă extraordinară în creşterea PIB-ului total, în condiţiile în care exodul românilor în străinătate începuse deja.

O opinie publicată recent în paginile acestei publicaţii, conchidea că “Gospodăriile populaţiei continuă să iasă la cumpărături şi fac PIB”[1]. Corect, dar credem că o privire mai detaliată se impune. Este cunoscut faptul că în practica şi teoria economică românească, PIB-ul reprezintă “rezultatul final al activităţii de producţie” (în sensul larg al noţiunii) al producătorilor rezidenţi. Metodele de calcul sunt bine cunoscute: a) metoda de producţie, b) metoda veniturilor, dar cel mai bine cunoscută este c) metoda cheltuielilor, potrivit căreia PIB = CF + FBCF + VS + (E - I), cu următoarele semnificaţii atribuite de Institutul National de Statistică (INS): CF = Consumul final efectiv; FBCF = Formarea brută de capital fix; VS = Variaţia de stoc; E = Exporturile de bunuri şi servicii; şi I = Importurile de bunuri şi servicii. Şi în anii precedenţi, precum şi în trimestru I al acestui an, cea mai mare contribuţie la formarea PIB-ul românesc a avut-o consumul populaţiei (comerţul, serviciile, transportul, care au fost principalele ramuri contribuitoare - peste două treimi), urmat de consumul administraţiei publice. Formarea capitalului brut (adică investiţiile) a avut o pondere relativ mică, în special dacă ne comparăm cu ceea ce ar fi nevoie în ţară. Planurile de investiţii au fost abandonate cu mult timp în urmă, fiind considerate de sorginte socialistă. Acest lucru a avut urmări grave. Măsuri de redresare a acestei situaţii sunt necesare ca o urgenţă naţională. O altă trăsătură definitorie a fost că exporturile româneşti de bunuri şi servicii au fost în permanenţă devansate de importuri. Deficitele comerciale înregistrate doar în ultimii trei ani şi patru luni (până la aprilie 2023) sunt prezentate în Tabelul 1.

Tabelul 1 : România - Contul Curent şi Balanţa Comercială, 2020 - Apr. 2023, EUR mld

Sursa: BNR, baza de date interactive;

Corecţia aplicată creşterii PIB-ului din trimestru I al acestui an pentru dezechilibrul înregistrat la balanţa comercială şi servicii este de fapt minoră (-0,8%), dar problema fundamentală este că populaţia consumă cu prioritate produse fabricate în alte ţări. În prezent România importă cartofi din Egipt, lapte şi făină din Ungaria, tomate roşii din Turcia şi Siria etc., pentru a da numai câteva exemple. Practic agricultura românească a rămas ca o ramură subdezvoltată, sistemele de irigaţii finanţate prin împrumuturi de la Banca Mondială au fost distruse sau lăsate să se degradeze, forţa de muncă rămasă în mediul rural este îmbătrânită - pentru a enumera doar câteva dintre cele mai grave probleme. În multe alte articole, noi am militat pentru schimbarea fundamentală a acestei atitudini greşite şi, se poate spune, chiar periculoasă pentru securitatea naţională.

Finanţarea consumului intern (al gospodăriilor populaţiei şi cel al sectorului public) prin împrumuturi externe, care a fost de fapt o practică a ultimelor trei decenii, ni se pare greşită. România a acumulat o datorie externă substanţială (vezi datele din Tabelul 2) care ar trebui prezentată populaţiei ca atare. Politicienii români se feresc însă să facă acest lucru pentru a nu îşi pierde electoratul, iar populaţia este din ce în ce mai vehementă (greve nesfârşite, proteste în stradă, etc.) în a îşi cere drepturile salariale sau drepturile de pensii pe care fiecare categorie le consideră justificate, având în vedere costul vieţii în prezent.

Tabelul 2: Evoluţia datoriei externe a României, 1989 - aprilie 2023

USD mld (1989 - 1996); EUR mld (2010 - aprilie 2023)

Sursa: B.N.R., baza de date interactivă, EBRD Transition Report Update 1996 şi Tradingeconomics;

În acest condiţii, prezentarea ritmurilor de creştere ale PIB-ului ca fiind o realizare pur românească trebuie nuanţată. Analiştii români ar trebui să semnaleze mai frecvent şi mai consistent această anomalie. Este din ce în ce mai evident, că există o corelaţie între creşterea PIB-ului şi cea a datoriei externe. Datele prezentate în Graficul 2 pentru ultimii nouă ani sugerează, fără îndoială, această corelaţie pozitivă. Dacă mai era nevoie, simple calcule matematice cu ajutorul a două formule de bază în statistică legate de funcţia de regresie liniară simplă (=CORREL(x1:xn,y1:yn) sau =PEARSON(x1:xn,y1:yn), unde “n” reprezintă numărul de ani cercetaţi pentru cele doua serii statistice), ne conduc la un coeficient de determinare de +0,92. Acest nivel (care se încadrează în intervalele teoretice ale acestei funcţii de la +1 (corelaţie pozitivă) la zero (nicio corelaţie) şi până la -1(corelaţie negativă)), demonstrează că o parte importantă a PIB-ului în intervalul cercetat a fost finanţat prin împrumuturi externe.

Pentru o prezentare echilibrată a acestei chestiuni spinoase, trebuie să notăm că şi alte ţări, în special marile puteri începând cu SUA, UE, Marea Britanie, Japonia şi altele, practică sisteme asemănătoare de finanţare a creşterii economice, însă o fac prin emisiuni monetare, iar monedele sunt ţinute ca rezerve internaţionale de celelalte ţări. Dar România are nevoie în prezent să se concentreze pe investiţii prin care să se creeze locuri de muncă, în special pentru tineri, care sunt din ce în ce mai mult tentaţi să plece în străinătate. De asemenea, crearea de PIB prin consumul sectorului public nu este sustenabilă. Deficitele fiscale trebuie controlate. Dimensiunile statului, ale instituţiilor guvernamentale şi ale sutelor de agenţii de stat create în ultimele decenii sunt cu totul anormale pentru capacitatea economică a ţării, care a pierdut din 1990 încoace peste 4 milioane de români, în special tineri şi forţă de muncă activă. Mai mult, acordarea de pensii speciale unor categorii de salariaţi din sistemul public este imorală în situaţia în care milioane de bătrâni trăiesc din pensia minimă pe economie. Crearea unei false impresii că PIB-ul românesc creşte sănătos, şi implicit nivelul de trai, fără a spune adevărul în întregime, nu mai poate fi acceptată în continuare fără riscuri majore pentru întreaga naţiune.