În 1941, Liviu Beriş era un băieţandru. Avea 13 ani şi-şi aminteşte cum într-o zi de iulie, pe data de 5 mai exact, tatăl său a venit la el şi i-a zis: „Hai să-i întâmpinăm pe ai noştri, că am scăpat de deportarea în Siberia!”. Trupele române intraseră în Herţa, iar ei, evreii, trăgeau speranţa că vor fi salvaţi. S-au adunat mai mulţi, ei,10, şi vreo 20 de români. „Care sunt jidanii dintre voi? Să treacă la o parte!”, îi tună şi acum în urechi, după mai bine de 70 de ani, vocea căpitanului căruia îi lucea în soare casca metalică. „Descălţaţi-vă!”.

 

Când şi-au ridicat privirile din pământ, armele erau îndreptate spre ei. Unul din grupul de români a început să-şi facă semnul crucii: „Ce faceţi, domnule căpitan? Aştia sunt oameni care au suferit alături de noi”. Şi au scăpat. „Dar ne-am lămurit cam ce soartă ne aşteaptă”, spune Liviu Beriş, astăzi preşedintele Asociaţiei Evreilor din România victime ale Holocaustului.

 

În vara lui 1941, la 13 ani, Liviu Beriş a fost deportat, în urma ordinului lui Ion Antonescu, împreună cu familia sa din localitatea Herţa, care fusese ocupată de sovietici din iunie 1940 până în iunie 1941. După mai multe marşuri prin Basarabia care au durat câteva luni, în decembrie 1941 convoiul de evrei din care făcea parte a ajuns pe malul Nistrului şi, într-un final, a fost trimis cu familia sa în ghetoul de la Moghilev-Podolski la începutul anului 1942.

 

Cititi mai multe pe www.gandul.info