1. Tudor Arghezi din nou despre năravurile presei româneşti din vreme lui, dar şi din vremea noastră:

„Atitudinea presei, aproape respectuoasă, nu se datoreşte numai confuziei în care a băgat-o scrisoarea, dar mai ales faptului că Stroescu e un om cu parale. În faţa pungilor pline, presa noastră are o veche obişnuinţă de închinăciune.” (Tudor Arghezi, Cruciada spanacului, în Facla, 11 august 1912)

2. Căutînd în Folderul de cărţi Delirul lui Marin Preda, pentru a scrie despre ceea ce eu numesc Diversiunea atacării Universului de către legionari, dau peste Imposibila întoarcere, magistrala carte de publicistică a marelui scriitor. Şi din tableta Fatalitatea relaţiei, tipărită iniţial în Luceafărul, 16 mai 1970, reţin fragmentul despre teza Badea Ion a boicotat Istoria:

„În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, am cunoscut odată un gînditor care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria.

Să presupunem că există un astfel de badea Gheorghe. E nevoie doar să presupunem, pentru că, în realitate, unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Înalt? La Călugăreni? La Plevna? În Munţii Tatra?

Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe şi că el a învăţat, din vicleniile ei, viclenii şi mai mari şi a ştiut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe foarte mulţi din acest continent, care nu o dată se trezesc întrebîndu-se: cum existăm noi, românii? Cine sîntem? Ce e cu noi? Ce este asta, România?

Dar să ne oprim puţin asupra unui ipotetic badea Gheorghe, mare sabotor al istoriei. Ei bine, ce i-a făcut el acestei istorii? Ce dureri i-a provocat? Ce tulburări în mersul ei îi aparţin lui badea Gheorghe prin faptul că i-a întors el spatele? Dacă şi istoria l-ar fi imitat, şi badea Gheorghe şi istoria ar fi stat supăraţi spate în spate, atunci am fi avut motive să ne bucurăm că, ia uite, cum a reuşit el să determine această zeiţă să producă ravagii în alte părţi, în timp ce plaiurile lui badea Gheorghe au rămas neatinse şi din ele nu s-au auzit secole întregi decît fluierul doinitor şi cîntecele lui senine, estompate doar din cînd în cînd de zgomotul ierbii fragede ruptă de la rădăcină de boturile umede ale boilor.

În realitate, peste aceste plaiuri a curs sînge, iar acel badea Gheorghe nici n-a existat.”

Incitat de lectura acestui text, am hotărît să mă ocup serios de publicistica lui Marin Preda.

3. Fidel Castro a murit pe 25 noiembrie 2016. Cu 24 de ani mai înainte, mai precis pe 27 iulie 1992, el îi răspunde astfel lui Isabel Pisano, corespondenta publicaţiei Brecha din Montevideo, Uruguay, în Galicia, unde Castro tocmai vizitase casa în care se născuse tatăl său la întrebarea Cum va arăta Cuba după Castro:

„Au fost sute de ani de Cuba fără Fidel, şi sute de ani pot trece de Cuba fără Fidel. Voi fi în Istorie un oftat.

Îmi amintesc mereu ce m-au învăţat iezuiţii: De la cenuşă la cenuşă şi de la praf la praf. Foarte puţini oameni îşi vor aminti de mine. Cine îşi aminteşte de praf, dacă nu este un sfânt? Ca apostolul Iacov, care primeşte vizita a mii de pelerini de peste tot. Şi nu am nevoie de asta, pentru că trebuie să mă odihnesc. E dreptul meu.”

Nu cred să mai fi întîlnit pînă acum vreo astfel de meditaţie despre moartea sa la vreun Conducător. Ba chiar nici la vreun gînditor nu cred să fi întîlnit.

Îl vedeţi pe Ceauşescu zicând astfel în public? Sau măcar pe Gorbaciov?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro