Pandemia şi crizele dau pretext astfel statului francez să-şi întărească controlul în companii cu operaţiuni în sectoarele strategice ale economiei, o politică îndelung criticată ca fiind o formă de intervenţionism care limitează piaţa liberă. Însă strategii asemănătoare au fost şi sunt îmbrăţişate, într-un fel sau altul, de diferite state europene şi de obicei sunt însoţite de discuţii şi controverse. Criza energetică arată naţiunilor europene că după 30 de ani de liberalizare securitatea energetică nu poate fi lăsată la mâna pieţelor. De aici ideea de a naţionaliza în întregime EDF. Dar implicaţiile acestei măsuri sunt mult mai complexe.

De bailoutul acordat de statul francez companiei Air France-KLM a beneficiat doar subsidiara franceză, iar în schimbul intervenţiei guvernul de la Paris şi-a asigurat posibilitatea de a-şi majora pachetul de acţiuni de la 14% la 30%. Ceea ce Franţa a şi făcut, devenind astfel principalul acţionar al transportatorului aerian franco-olandez. Olanda nu a participat la majorarea de capital şi a rămas cu doar 9% din acţiuni. În Franţa, de activele corporate ale statului se ocupă Agence des participations de l'État (APE), Agenţia Participaţiilor Statului. Din datele instituţiei reiese că activele sale sunt concentrate, în funcţie de valoare, în special în sectorul energetic. Acolo, APE deţine participaţia statului la gigantul EDF. Pachetul de 84% din acţiuni valora anul trecut peste 29,6 mld. euro şi era cea mai valoroasă din portofoliul agenţiei. De asemenea, statul are aproape 24% din acţiunile companiei de energie Engie.

Alt sector bine reprezentat este cel aerospaţial, unde APE deţine 11% din Airbus, pachetul de acţiuni valorând 8,6 miliarde de euro (dar acolo acţionari sunt şi alte guverne, precum cel al Germaniei), 25,7% din Thales  şi 11,2% din Safran. Thales şi Safran au acum o importanţă aparte pentru că au operaţiuni şi în industria apărării. Sectorul aerian este reprezentat şi de ADP, operator aeroportuar la care statul francez are peste 50% din acţiuni.

Altă prezenţă notabilă în portofoliul APE este operatorul telecom Orange (13%, dar statul este prezent în acţionariat şi prin banca publică de investiţii Bpifrance). Orange a pornit pe drumul capitalismului ca operator naţional de comunicaţii. Nici acţionariatul statului la Renault (15%) nu trebuie să surprindă. Compania este unul dintre cei mai mari angajatori şi un motor industrial major. Ispita globalizării a fost mare pentru grup, care şi-a întins operaţiunile de producţie peste mări şi ţări şi şi-a luat parteneri puternici. Unul este compania niponă Nissan, iar statul francez a văzut aici un risc ca străinii să influenţeze deciziile constructorului auto francez.

În consecinţă, în 2015, sub ghidajul ministrului economiei, pe atunci Emmanuel Macron, guvernul şi-a majorat participaţia la Renault de la 15% la 19%. Participaţia Nissan era tot de 15%. Intenţia guvernului a fost evidentă.

Statul şi-a redus între timp cota înapoi la 15%, iar Renault a trecut prin schimbări de conducere majore, scandaluri şi un bailout masiv în timpul pandemiei. APE este acţionar şi la FDJ (22%), companie de loterie şi Eramet (25,5%), cu operaţiuni în sectorul minier. Participaţiile la companiile de stat sunt populare din diferite motive. Cel mai des citat este siguranţa naţională, scrie Financial Times. Altele sunt protejarea faţă de concurenţa străină, protejarea şi crearea de locuri de muncă, dezvoltarea regională sau profesională, acumularea de know-how şi furnizarea de servicii în situaţii de monopol natural. De asemenea, companiile de stat sau la care statul deţine participaţii semnificative, în general de peste 20%, pot folosi guvernelor ca sursă de finanţare, patronaj şi mijloc de influenţă politică. EDF a fost pusă de Macron în inima renaşterii nucleare franceze. Preşedintele vrea să facă din nou din Franţa o forţă globală a industriei nucleare civile. El a făcut clar şi faptul că o ţară nu poate fi putere nucleară militară fără o componentă civilă puternică. Iar după plecarea Marii Britanii din UE, Franţa a rămas cea mai mare putere nucleară militară a Europei. Acest lucru ar putea câtări greu în planurile lui Macron de a forma o armată europeană comună, separată de cea a NATO.