Se spune că o fotografie bună face cât o mie de cuvinte. Fotografia de fa­milie a liderilor G7, gru­pul celor mai industriali­zate naţiuni ale lumii, reuniţi în Italia face mai mult de o mie de cuvinte, iar povestea pe care o spu­ne nu este încurajatoare. La extre­ma dreaptă a gazdei Giorgia Meloni stă belgianul Charles Michel, preşe­dintele Consiliului European.

La extrema stângă s-a aşezat preşedinta Comisiei Europene, germana Ursula von der Leyen. Ea vrea un nou mandat la condu­cerea executivului european, iar Charles Michel face tot ce poate pentru a-i pune piedici. Cei doi, conducătorii unora dintre cele mai puternice instituţii europene, sunt duşmani politici.

La dreapta imediat lângă Me­loni pozează preşedintele Franţei Emmanuel Macron, iar la stânga preşedintele SUA Joe Biden. Cei doi sunt reprezentanţii unor puteri economice şi militare mari, dar pe care Macron le-a adus aproape de un război comercial reciproc.

Alegerile din acest an din SUA şi din Franţa pot aduce la putere doi politicieni cu tendinţe protecţioniste şi mai puternice. Din grup mai fac parte cancelarul Germaniei Olaf Scholz, premierul Canadei Justin Trudeau, premierul Japoniei Fumio Kishida şi premierul Marii Britanii Rishi Sunak.

Sunt şanse mari ca în afară de Meloni niciunul dintre şefii de state şi de guverne prezenţi la summitul din Italia al G7 să nu mai reziste mult în funcţie. Pentru ordinea din Occident, un astfel de deznodământ ar fi unul nefericit pentru că schim­barea, în contextul actual, poate crea dezordine.

Giorgia Meloni, a cărei rampă de lansare spre putere este nemul­ţu­mirea alegătorilor faţă de establish­men­tul politic şi un partid cu rădă­cini neofasciste, descris ca populist, na­ţio­nalist, de extremă dreapta şi anti-imigraţie, a rămas axul de stabi­li­tate politică din lumea industrializată.

După doi ani de guvernare, ea este încă populară acasă, acum ceva rar în peisajul politic european. Dar nici poziţia ei nu este solid ancorată. Dintre toţi, cele mai mari probleme le are, de departe, Macron. Ordinea politică pe care a încercat să o creeze la el acasă şi în UE, cu Franţa lider, este zdruncinată de înfrângerea suferită în alegerile europarlamentare în faţa extremei drepte conduse de Marine Le Pen. Pentru a-i tăia acesteia impulsul electoral, Macron a convocat alegeri anticipate şi a cerut partidelor franceze să se unească contra Marinei Le Pen. Stânga s-a unit pentru şanse mai multe la alegerile parlamentare programate să înceapă la sfârşitul acestei luni. Dar lidera dreptei extreme conduce detaşat în sondajele de popularitate. Prin Franţa circulă vorba că Macron a ajus atât de nepopular printre colegii săi încât aceştia nu vor ca faţa sa să apară pe afişele electorale sau să fie asociaţi în vreun fel cu el de teamă că imaginea preşedintelui a devenit atât de toxică încât va aduce dezastru la alegeri, după cum scrie Politico. O altă problemă este că ascesiunea dreptei franceze îi sperie pe investitorii de pe pieţele financiare. Aceştia se retrag şi lasă datoria franceză să alunece mai adânc în zona de pericol. Planurile populiste, cu cheltuieli masive, cu reduceri de taxe şi scăderea vârstei de pensionare prin care Marine Le Pen intenţionează să-i ajute pe alegătorii săraci şi clasa muncitoare erau uşor de ignorat când veneau dinspre opoziţie. Luna viitoare, acestea s-ar putea să devină politică guvernamentală. Şi cancelarul Olaf Scholz a fost umilit în Germania de naţionaliştii de extremă dreapta în alegerile europarlamentare. Guvernul său este unul de coaliţie şi s-a apropiat foarte mult de un punct de ruptură. Dezacordurile privind îndatorarea şi bugetul au ajutat la acest deznodământ. Observatorii cred că marea întrebare nu este dacă guvernul rezistă până la finalul mandatului, din care a trecut mai bine de jumătate, ci când se va destrăma. Astfel, este posibil ca Germania să se îndrepte şi ea spre alegeri anticipate. Social-democraţii lui Scholz s-au clasat pe locul trei la europarlamentare. În Marea Britanie, luna viitoare sunt alegeri, iar Sunak îşi îndreaptă Partidul Conservator spre ceea ce pare o înfrângere istorică. Opoziţia laburistă are prima şansă, şi a doua şi a treia. Sunak pare un „mort care merge“. Joe Biden, la 81 de ani, are de dus o luptă feroce cu Donald Trump pentru a-şi păstra funcţia de preşedinte al cele mai mari puteri economice, financiare şi militare mondiale. Nu sunt puţine sondajele şi calculele care-l dau pe Trump câştigător în alegerile din noiembrie. Diferenţa dintre cei doi este mică, iar Trump îi are de parte lui pe unii dintre cei mai puternici oameni de afaceri din SUA. În Canada, Trudeau probabil că nu va supravieţui următoarelor alegeri, unde favoriţi sunt conservatorii. Japonezul Fumio Kishida se confruntă cu cel mai slab rating de popularitate înainte de concursul pentru leadership de anul acesta. Mai rămâne Meloni, care merge din victorie în victorie. La europarlamentare a adus partidului său şi mai multă putere, ceea ce înseamnă că va juca un rol mai mare în politica de la Bruxelles, unde are aliaţi. Premierul Ungariei Viktor Orban o admiră, mai ales că unul din obiectivele ei este oprirea imigraţiei dinspre Africa prin cooperare şi investiţii în statele africane. Însă G7 are nevoie de un lider mondial, care de obicei îşi trage puterea din forţa economiei sale. Italia nu este o superputere economică. G7 are roluri importante pe scena globală, fiind locul unde se caută şi se propun soluţii în spirit occidental pentru problemele mari ale lumii. În prezent, una din acestea este războiul pornit de Rusia contra Ucrainei. Politico îi descrie pe participanţii la summitul G7 din Italia „şase raţe neputincioase şi Giorgia Meloni“.