Jack Welch şi General Electric. Bill Gates şi Microsoft. Mark Zuckerberg şi Facebook. Atribuim în mod natural succesul unei afaceri de miliarde de dolari, cu sute de mii de angajaţi, unei singure persoane. Îl iubim pe eroul nostru, creatorul care făureşte o companie dintr-o viziune puternică, cu îndrăzneală şi carismă. Stăm pe margine şi aclamăm cu fervoare, pe măsură ce figura mesianică se înalţă pentru a revigora un brand pe moarte.

Termenul „CEO celebru“ a început să fie folosit la începutul secolului al XX-lea, descriind iniţial baroni industriali precum Henry Ford sau John D. Rockefeller. În ultimii ani, atenţia publicului s-a concentrat din ce în ce mai mult asupra lumii afacerilor, cu figuri emblematice doborâte de scandaluri sau lideri politici carismatici dispărând aproape peste noapte. Carierele au devenit mai maleabile, iar executivii ambiţioşi pot acum să se dezvolte în orice direcţie, de la televiziune, la politică sau chiar sport.

Mai mult, în epoca actuală a mass-media instante, directorii celebri au devenit tot mai prevalenţi, mai vizibili, iar percepţia şi stima de sine au devenit din ce în ce mai legate de atenţia primită zilnic prin intermediul reţelelor sociale – atenţie, la care şi cei mai mari regi, cuceritori, sau alte figuri proeminente din istorie ar fi putut doar visa. Atenţia autoindusă prin intermediul mass-media provoacă adesea un sentiment nesănătos de grandoare, făcând liderii să se simtă exponenţial mai mari decât poziţia sau capacitatea lor reală. Acest lucru se poate dovedi dăunător, deoarece îi împinge adesea pe oameni într-un complet „divorţ de realitate”.

Mulţi lideri nu realizează că pun mai multă valoare pe a fi etichetaţi de către ceilalţi ca fiind „extraordinari”, luptând fără încetare pentru a obţine o anumită percepţie de la cei din jur şi pierzând din vedere lucruri de bază, precum faptul că impresia celorlalţi nu se află în sfera noastră de influenţă. În schimb, toată această poleială nu este altceva decât o iluzie, o dorinţă de recunoaştere născută din narcisism, o cale indirectă de a se duela cu propria nesiguranţă. Totuşi, e bine să nu ne scape din vedere că „dintre toate decepţiile, cea mai gravă este auto-dezamăgirea” (Platon).

Astfel, trebuie să ne asigurăm mai întâi că suntem împăcaţi cu sinele, deoarece adevărata validare vine printr-un dialog onest cu noi înşine, mai degrabă decât din a căuta fără sfârşit o confirmare exterioară. În timp ce lupta continuă pentru menţinerea imaginii de sine poate deveni o misiune extenuantă şi alienantă pentru cei care o duc, oamenii se lasă uşor fermecaţi de imaginea publică şi reputaţia liderilor, adesea asociindu-i cu un personaj mesianic.

Suntem captivaţi de aparenţe, iar acesta este punctul nostru sensibil. În loc să încercăm să descifrăm caracterul oamenilor, alegem să admirăm, să angajăm şi să lucrăm cu oameni pe baza reputaţiei lor impecabile, a CV-urilor strălucitoare şi a carismei lor debordante, trezindu-ne mai apoi la baza mediocrităţii, suferind de pe seama liderului şovăielnic sau a micromanagerului. Prin urmare, trebuie să depunem eforturi pentru a ne schimba perspectiva, ignorând mitul auto-promovat care înconjoară mulţi lideri şi începând să le măsurăm contribuţia şi să le analizăm calitatea leadershipului prin standarde obiective.

Longevitatea multor lideri de afaceri este adesea însoţită de o rezistenţă la schimbare, în ciuda faptului că promovează schimbarea intens în discursurile lor publice. Să luăm ca exemplu clasamentul celor mai admiraţi CEO din lumea afacerilor. Cu excepţia câtorva lideri enigmatici, precum Martha Steward, Henry Ford, Steve Jobs sau Bill Gates, care au devenit idoli culturali prin personalităţile lor grandioase sau prin tehnologiile revoluţionare, nu există aproape nicio figură nouă.

Mulţi CEO ajunşi la statutul de superstar, precum Elon Musk sau Sheryl Sandberg, au subestimat pericolul care vine odată cu acest statut. Reputaţiile construite pe baza reţelelor sociale se pot prăbuşi în urma unui mesaj de pe Twitter sau a unei postări toxice. Faima care atrage atenţia publică transformă un lider într-o ţintă, iar legea consecinţelor nedorite atârnă greu pe umerii CEO-ului aflat în faţa acţionarilor şi angajaţilor.

Auzim adesea lideri vorbind despre construirea unei moşteniri. Din păcate, mulţi dintre ei nu o fac de dragul continuităţii, ci de dragul glorificării personale. Testul final al unui leadership eminent nu stă în anii de funcţionare a unei companii, ci în creşterea şi selectarea succesorilor care pot conduce compania către succese şi mai mari. Aceasta necesită însă o doză generoasă de modestie, combinată cu o ambiţie aprigă îndreptată în primul rând spre companie, şi nu spre autoglorificare.

Selectarea unor lideri celebrităţi şi lăsarea în umbră a celor cu adevărat valoroşi este una dintre cele mai dăunătoare tendinţe din istoria modernă. Sam Walton (Walmart), David Maxwell (Fannie Mae), Darwin Smith (Kimberly Clark) sau Bill Allen (Boeing) nu au acoperit în mod constant paginile ziarelor, dar au creat moşteniri nepreţuite pentru companiile lor. Ceea ce i-a diferenţiat de liderii celebri a fost un ataşament profund legat de scopul lor real şi devotamentul faţă de adevărata lor activitate, nepăsându-le câtuşi de puţin de imaginea lor publică.

O caracteristică comună a multor lideri este un puternic impuls de a dobândi cât mai multă putere aparentă, pentru a umple golul de putere reală pe care nu o au, însă de care un CEO celebru nu se poate bucura din cauza unui consiliu de administraţie disparat, a unui consiliu de supraveghere solicitant sau a unor acţionari prea exigenţi. Este interesant de observat însă că liderii care au cu adevărat putere evită în mod deliberat atenţia publică. Laurence Fink, CEO al BlackRock, cel mai mare fond de investiţii din lume, care administrează active de peste 6.000 de miliarde de dolari, este probabil cel mai influent CEO al lumii capitaliste de astăzi. Deşi ministerele de finanţe, băncile centrale, fondurile de pensii ale autorităţilor de reglementare şi cele mai mari companii din lume se consultă cu el înaintea deciziilor importante, el este cunoscut mai mult cercurilor de pe Wall Street şi într-o mică măsură publicului larg.

Ca lideri de afaceri, este esenţial să cultivăm un mediu în care se pune preţ pe colaborare şi substanţă, în locul celui bazat pe competiţie şi glorie, împreună cu stabilirea unui ţel cu adevărat important, cu mult peste aplauzele şi laudele celorlalţi. Dacă nu ne aflăm într-o poziţie de conducere, sarcina noastră este să înţelegem ceea ce vedem. Lumea, aşa cum este portretizată astăzi, nu reprezintă lumea reală, iar oamenii pe care îi idolatrizăm pe baza apariţiilor lor publice sunt de multe ori idoli de carton care vor cădea la prima briză.

Este de datoria noastră să ne disciplinăm pe noi înşine pentru a vedea dincolo de faţada pe care o afişează cei din jur şi de a căuta să identificăm profunzimea caracterului şi competenţa. Mai mult, trebuie să depunem efort, să adoptăm cooperarea şi integritatea în viaţa noastră de zi cu zi, căci fără acestea este imposibil să creăm o moştenire de durată.