Topul pe 2019 al celor mai doriţi angajatori din România, realizat de compania de cercetare şi consultanţă Catalyst Solutions, este ucigător pentru companiile româneşti.

Din top 50 sunt numai 12 nume româneşti, dintre care au rămas în proprietatea unor antreprenori români numai 6 companii româneşti – Banca Transilvania, Bitdefender, UiPath, Dedeman, Digi şi MedLife. Restul de 6 nume româneşti sunt deja deţinute de multinaţionale, respectiv Petrom, BCR, BRD, eMag, Rompetrol, Regina Maria.

Restul sunt multinaţionale.

În top 10 se află numai un singur nume românesc, Petrom, şi acela controlat de o multinaţională, grupul austriac OMV.

În rest, celelalte 9 companii din top 10 – Continental din Germania, Oracle din SUA, Microsoft din SUA, IBM din SUA, Bosch din Germania, Vodafone din Anglia, Amazon din SUA, Renault din Franţa, Orange din Franţa – sunt multinaţionale 100%.

Cei 18.000 de repondenţi din studiul Catalyst, toţi cu studii superioare, au spus că preferinţele lor de job sunt prima dată multinaţionalele. În aceste condiţii, companiile antreprenoriale româneşti trebuie să se mulţumească cu ce rămâne de la multinaţionale.

Pentru a atrage oameni buni, talentaţi, o firmă românească ar trebui să plătească cu 20-25% mai mult decât o multinaţională, iar pachetul de beneficii trebuie să fie mult mai generos.

De ce ar prefera cineva să lucreze la Oscar Downstream, mai degrabă decât la Petrom?

Cum poate atrage Altexul talente dacă prima opţiune a tinerilor este să se ducă la Oracle, Microsoft sau IBM?

Cu foarte puţine excepţii, companiile româneşti sunt pe nicăieri din punctul de vedere al politicilor de a atrage talente, de a intra în topul celor mai doriţi angajatori.

Antreprenorii români investesc prea puţin în brand, investiţia în marketing şi promovare este considerată un cost, sunt prea puţin prezenţi la târgurile de joburi, nu-şi scot în faţă liderii, în afara proprietarilor, şi nici nu se pune problema să vorbească atât de mult despre compania lor cât vorbesc liderii multinaţionalelor despre compania unde lucrează.

Chiar dacă românii din multinaţionale îşi schimbă jobul plecând la o altă multinaţională, îşi vorbesc prea puţin de rău fostul angajator. Companiile româneşti nu prea dau importanţă părerii pe care o au angajaţii lor despre firma unde lucrează, despre ceea ce fac şi, mai ales, încotro vor să meargă.

Este adevărat că firmele româneşti nu au bugetele de promovare ale multinaţionalelor şi nici politicile de brand, prin care tot timpul vor să fie în faţa potenţialilor angajaţi.

Raul Ciurtin, fostul proprietar al Albalact, companie pe care a reuşit să o facă numărul 1 în industria lactatelor înainte să o vândă grupului francez Lactalis, spune că diferenţa dintre succes sau eşec într-o afacere este legată de echipă.

Când pe piaţa muncii numărul angajaţilor era mai mare decât oferta, companiile româneşti nu aveau nicio problemă. Acum toţi se plâng şi constată că stau zile şi săptămâni în şir cu poziţiile deschise şi nu primesc niciun telefon. Dacă nu ai oameni, cu cine să faci business, cu cine să faci investiţiile, cu cine să faci vânzări?

Multinaţionalele îşi spun întotdeauna povestea, au grijă de brandul lor şi, mai mult decât atât, oferă o promisiune.

Poate ceea ce găsesc angajaţii când ajung în companie nu se potriveşte cu realitatea, dar asta nu este o problemă.

În cazul companiilor antreprenoriale româneşti accentul cade mai puţin pe brand, pe nume, şi mai mult pe rezultatele imediate, care aduc cash pentru a se plăti salariile, furnizorii şi a face investiţii.

Aceste clasamente despre top angajatori din România sunt extraordinare din perspectiva poziţionării pe piaţă şi în mintea angajaţilor. Dacă eşti pe listă, angajaţii te caută şi cred într-o promisiune. Dacă nu eşti pe lista lor, dacă au auzit prea puţin de tine, şansele de a-i atrage cu un job sunt extrem de mici sau o companie românească trebuie să plătească mai mult decât o multinaţională.

Primul criteriu pe care îl vizează un angajat este legat de salariu şi pachetul de beneficii. Dar al doilea criteriu luat în considerare este cât de mare e compania pentrucare lucrează, ce poziţie are în piaţă şi cum este privită.

Dragoş Gheban, şeful de la Catalyst, spune că acest lucru se cheamă cocktail efect, respectiv cât de mândru este cineva când spune într-o conversaţie unde lucrează.

Acum întrebarea pentru companiile româneşti, cele care au mai rămas în top 100 sau în top 1.000, este cum pot să treacă de la beer efect la cocktail efect.