Parcă cu toţii trăim într-un film absurd (vă recomand să vedeţi sau să revedeţi filmul “Nuntă mută” în situaţia de astăzi), unde suntem figuranţi dar şi obiecte de studiu, cum ne descurcăm închişi în casă în secolul XXI.

Nu cred că ne putem imagina că într-o lume deschisă, globalizată, democratică, europeană, cu libertatea de mişcare garantată, vom ajunge să închidem ţările, graniţele, oraşele, restaurantele, mallurile, parcurile, şcolile, grădiniţele dar şi locurile de muncă, în forma lor naturală.

De aproape două săptămâni, ne-am autoizolat şi repetăm obsesiv “Staţi în casă”, când cu toţii nu mai vrem să stăm în casă, nu mai putem.

De-abia au trecut zece zile şi mai avem de stat poate încă o lună, varianta optimistă.

Până acum două săptămâni, conform sondajelor firmelor de resurse umane, jumătate dintre voi nu vă apreciaţi jobul şi chiar voiaţi să-l schimbaţi.

Cei mai mulţi vă uitaţi la job cu frustrare, cu ură, cu impresia că v-aţi ratat cariera şi că timpul trece în defavoarea voastră.

Companiile, patronii, şefii erau priviţi cu ură.

Ca să nu mai vorbim câţi voiau să plece din ţară pe lângă ei 4-5 milioane care au plecat deja.

La începutul anului, 500.000 de români din ţară îşi căutau activ un job în afară. Acum, un milion de români sunt aşteptaţi să intre în şomaj tehnic, poate un milion lucrează de-acasă, mulţi vor ajunge şomeri după această perioadă de situaţie de urgenţă, având în vedere că repornirea economiei nu va fi peste noapte.

De fapt, repornirea economiei, a activităţii trebuie făcută cu orice preţ, având în vedere resursele limitate pe care le avem pentru a supravieţui.

Poate unii sunt mai norocoşi pentru că pot să lucreze de acasă, pot să rezolve lucruri din telefon, prin teleconferinţă, prin Skype, prin Zoom.

Prin ceea ce facem acum, de fapt ne pregătim pentru perioada când vom fi pensionari, când vom vorbi singuri cu cei patru pereţi, pentru că nimeni nu va mai fi în casă.

Asta îmi aminteşte de un articol pe care l-am scris acum câtva timp, în care spuneam că vom ajunge să plătim ca să lucrăm şi să nu fim pensionari. Veţi dori şi chiar veţi plăti să nu ieşiţi la pensie!

Din punct de vedere al protecţiei sănătăţii, am putea sta acasă până trece pandemia, dar din punct de vedere economic, nu.

Chiar dacă băncile centrale printează acum bani non-stop, niciun guvern, nicio ţară nu-şi poate permite să închidă totul până trece coronavirus.

Cu toţii vrem să ne revedem colegii, să vedem viaţă în jurul nostru, copiii să meargă la grădiniţă, şcoală, facultate, nu umai vrem să trăim între patru pereţi şi o teleconferinţă.

Dacă treceţi acum prin Centrul Vechi din Capitală, totul este închis, ferecat, depozitat, parcă suntem într-o scenă absurdă.

3.000 de unităţi HoReCa sunt închise în Bucureşti, 30.000 sunt închise în ţară într-o seară de sâmbătă, când ar fi trebuit să auzim şi să vedem veselie, râsete, plânsete, adică viaţă.

Cum au putut să dispară toate aceste lucruri în numai zece zile?

Probabil că 3 milioane din 5 milioane de angajaţi sunt acasă , 5 milioane de pensionari ascultă ca la război anunţul statistic al situaţiei îmbolnăvirilor şi morţilor de coronavirus, 5 milioane de copii i-au albit deja pe părinţi.

În aceste condiţii, orice teorie a conspiraţiei, oricât de absurdă ar fi ea, câştigă teren.

Nu ştiu ce va fi luni, dar ştiu sigur că vreau să merg din nou la job/serviciu/lucru!