Când colosul financiar german Wirecard s-a prăbuşit, sub povara unei fraude de aproape două miliarde de euro, scandalul s-a spart nu doar în capul executivilor companiei, ci şi în cel al jandarmului pieţei financiare din Germania BaFin şi cel al auditorului EY.

Dimensiunile eşecului sunt cu atât mai mari cu cât frauda, una simplă, a fost expusă de Financial Times printr-o serie de investigaţii jurnalistice bazate pe documente ale Wirecard şi mărturii ale unor denunţători. Iar ziariştilor de la FT nu le-a fost deloc uşor, ei ajungând, spre exemplu, subiecţii unor calomnii şi anchete penale ale procurorilor germani. Povestea investigaţiei care a durat cinci ani - intimidare, supraveghere şi teorii ale conspiraţiei - a scris-o jurnalistul Dan McCrum într-un material cu titlul „Wirecard şi cu mine: Dan McCrum despre dezvăluirea unei afaceri penale”. 

30 ianuarie 2019: era cam pe la jumătatea după-amiezii, într-o zi gri de miercuri, la Londra, când o duzină de roboţi Twitter anonimi au prins brusc viaţă, scrie ziaristul de la FT. „McCrums este un penal. . . McCRIM, băiatule, TE DUCI LA ÎNCHISOARE!!”.

Pe măsură ce acest flux de abuzuri online a crescut, o altă voce, mai formală, s-a alăturat corului, cea a lui Heike Pauls, o analistă de cercetare de la Commerzbank respectată şi urmărită de un public larg. A doua zi dimineaţă, a fost publicată o notă de cercetare către clienţii băncii. Purta titlul „Şi mai multe ştiri false”.

„Ieri, infractorul în serie Dan McCrum, jurnalist la altfel renumitul FT, a publicat un alt articol negativ despre Wirecard“, a scris Pauls. „La fel ca până acum, articolul lui McCrum a urmat unei creşteri vizibile a tranzacţiilor short selling în ultimele săptămâni. Credem că manipularea pieţei pare evidentă. . . ”

Ea a continuat spunând: „Suntem de fapt mai preocupaţi de participarea activă evidentă a FT la manipularea pieţei decât de acuzaţiile aduse companiei. Credem că autorităţile de reglementare trebuie să analizeze cu seriozitate situaţia”.

La început, am crezut că nota este o farsă, dar, uluitor, era reală. Era doar cel mai recent episod dintr-o luptă care urma să dureze 18 luni, cu mine sub bombardament în timp ce băncile şi autorităţile de reglementare germane au ignorat dovezi de fraudă corporativă pentru a mă pune în centrul unei teorii a conspiraţiei. Uneori, părea că lumea înnebunise cu totul.

Wirecard a fost un pionier al operaţiunilor de procesare de plăţi din München care a gestionat plăţile cu carduri de credit şi de debit. O alintată a burselor care a promis că va face numerarul desuet, compania a crescut timp de peste două decenii pentru a deveni membru al indicelui bursier Dax şi, în ochii investitorilor de retail, un gigant fintech care a reprezentat răspunsul german la Silicon Valley. Pauls a stabilit valoarea ţintă a companiei la 28 de miliarde de euro, dublu faţă de cea a Deutsche Bank.

Acuzaţiile de infracţionalitate din partea Commerzbank - ideea că eu, în calitate de reporter, am fost cumva în legătură cu speculatorii care încearcă să distrugă o companie prin forţarea prăbuşirii preţului acţiunilor şi că FT acceptă acest lucru - nu a venit ca un şoc total. Timp de mulţi ani, directorii Wirecard împreună cu banda lor de majorete corporative şi-au făcut un obicei din a respinge criticii drept „short selleri criminali” care ar face profit dacă preţul acţiunilor companiei scade. Am investigat în Wirecard din 2014, urmând un pont că ceva nu era în regulă cu conturile sale. Împreună cu editorul echipei de investigaţii FT Paul Murphy şi cu avocatul intern pentru calomnii Nigel Hanson am aflat la ce ne puteam aştepta în urma examinării companiei: abuzuri online furioase, hacking, ascultare electronică, supraveghere fizică şi unii dintre cei mai scumpi avocaţi din Londra. Dar, în cele din urmă, şandramaua s-a prăbuşit. La câţiva ani după ce roboţii Twitter m-au atacat, Wirecard nu mai este decât o epavă care fumegă. Fostul director executiv Markus Braun se află în închisoare, aşteptându-şi procesul împreună cu alţi colegi, în timp ce fostul director general Jan Marsalek a dispărut şi este căutat de autorităţi.

O

Odiseea mea cu Wirecard a devenit publică pentru prima dată în aprilie 2015, când am scris o serie de articole pe Alphaville, blogul financiar al FT. Intitulată The House of Wirecard, seria a pus o întrebare simplă: e ceva greşit în calculele companiei? Zece luni mai târziu, Matt Earl şi Fraser Perring, doi investitori profesionişti care acţionau anonim la acea vreme, au publicat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Raportul Zatarra, numit după un pseudonim folosit de Contele de Monte Cristo al lui Alexandre Dumas. Acesta era o culegere incendiară de 100 de pagini cu dovezi şi acuzaţii că, de ani de zile, Wirecard înşela reţelele majore de carduri administrate de Visa şi Mastercard pentru a procesa plăţile pentru jocuri de noroc online ale clienţilor americani, ceva considerat ca dubios de autorităţile americane la acea vreme. Articolul meu din februarie 2016 despre raport a declanşat un răspuns legal furios din partea avocaţilor Wirecard şi a făcut ca echipa juridică a FT să înghită în sec deoarece Zatarra arunca acuzaţii de fraudă şi spălare de bani în toate părţile. În mijlocul acestei furtuni, Paul Murphy, care la acea vreme era editorul FT Alphaville, a primit un telefon ciudat. Un speculator bursier şi coleg de bârfă cu care Murphy vorbea în privat în mod regulat - numiţi-l Bill - a vrut să prezinte pe cineva. Era Murphy absolut sigur de „lucrurile despre Wirecard” de pe FT Alphaville, a întrebat el? Bill a spus că este în legătură cu cineva care susţine vehement contrariul. Acel cineva se numea Jan Marsalek.

M

Marsalek, pe atunci în vârstă de doar 36 de ani, era ofiţerul operaţional şef al Wirecard şi creierul operaţiunilor cu trucuri murdare. Un dealer suav care şi-a trăit jumătate din viaţă în avioane private şi hoteluri de lux, a prosperat acolo unde se intersectează lumea afacerilor, a criminalităţii, a politicii şi a spionajului, un card de credit din aur solid băgat în buzunarul costumului creat de un designer renumit. Ştim acum că a avut o serie de contacte cu servicii secrete din Rusia şi Austria, dar şi cel puţin o duzină de detectivi privaţi în mai multe ţări. Documentele văzute de FT indică faptul că Wirecard avea la dispoziţie un set larg de instrumente, de la o reţea de marionete pe social media care răspândeau propagandă până la supraveghere fizică şi kituri sofisticate de ascultare a conversaţiilor telefonice. Indiferent de cum a făcut-o, Marsalek identificase una dintre sursele obişnuite ale lui Murphy - şi spera să o folosească pentru a influenţa articolele FT. Răspunsul lui Murphy pentru Bill a fost clar. „Nu oferim o ureche jurnalistică oamenilor care ne ameninţă să ne dea în judecată”, îşi aminteşte el că ar fi spus atunci. „Dacă Marsalek vrea să clarifice lucrurile, spune-i să răspundă la întrebările lui Dan”. Însă episodul l-a neliniştit. Cum şi de ce un executiv care gestionează o afacere globală de procesare a plăţilor de miliarde de euro în Germania ar apela la Bill, proprietarul de mult timp al unui mare club de noapte din Londra care-şi petrecea orele de vară jucând la bursă? După câteva zile, Marsalek a încercat o rută diferită către FT. Bryce Elder, jurnalist specializat pe burse, s-a întors de la un prânz de pe Mayfair şi s-a aşezat lângă Murphy în redacţie. „Tocmai mi s-a întâmplat un lucru ciudat”, a spus el. „Mi s-au oferit bani pentru a scoate în linişte postările despre Wirecard de pe Alphaville. Desigur, i-am spus unde să meargă, dar mi-a răspuns că vine o ofertă de preluare din partea Wirecard“.

Toţi trei am cercetat graficul preţurilor acţiunilor Wirecard şi volumul de tranzacţionare asociat. „Nu există nicio ofertă”, a spus Murphy. Preţul acţiunilor Wirecard a coborât după Raportul Zatarra, cu o treime. Publicitatea a trimis investitori de toate felurile înapoi la seria House of Wirecard pentru a citi episoadele anterioare în care speculatorii îşi exprimau suspiciunile cu privire la companie. Strategia evidentă a Wirecard a fost să descrie jurnalismul nostru ca fiind nesăbuit şi prost informat -, iar pe acest front maşinaţiunile companiei urmau să devină şi mai creative. În aprilie 2016 au început să circule zvonuri printre traderii bursieri din Londra că FT era pe punctul de a raporta că Wirecard se afla în discuţii pentru o preluare şi că ziarul va emite o errată şi scuze pentru articolele din trecut. Lui Elder, care îşi ţine urechea aproape de această fabrică de zvonuri, i s-au precizat rapid condiţiile presupusei oferte: Wirecard ar fuziona cu rivalul său francez Ingenico. De asemenea, a primit un nume şi un număr la care să sune pentru verificarea tranzacţiei: era vorba de Jan Marsalek. Marsalek, aflat în acel moment la Moscova, a răspuns apelului şi a confirmat preluarea: Wirecard ar fi ajuns la un acord cu Ingenico într-o tranzacţie menită să creeze o forţă europeană a procesării plăţilor. Preţul ar fi fost de 60 de euro pe acţiune, cu 70% peste preţul de piaţă predominant - o primă care ar fi uimit investitorii. Dar, în timp  ce Marsalek vorbea, apelurile erau ascultate şi de directorii Ingenico din biroul nostru din Paris. Francezii erau fermi: nu au existat discuţii, nu a existat o înţelegere, povestea este ficţiune. Ingenico a emis chiar şi un răspuns oficial.

La FT am rămas uimiţi. Un executiv de top dintr-o mare companie europeană cotată la bursă a încercat cu îndrăzneală să-i mintă pe jurnalişti pentru a publica o poveste complet fabricată, ceva foarte sensibil la preţuri. Acest lucru a fost bulverasant şi profund intimidant. Ce alte tactici ar încerca compania, m-am întrebat.

Markus Braun, CEO-ul Wirecard, participă la o conferinţă de presă a furnizorului de servicii de plăţi Wirecard, unde declară că va aplica pentru procedurile de insolvenţă (25 aprilie 2019).

Am aflat în decembrie, când capturile de ecran ale e-mailurilor dintre mine şi un investigator corporativ au fost postate online pentru ca toată lumea să le vadă. Mai îngrijorător, acestea au apărut împreună cu o colecţie de transcrieri ale unor mesaje de pe chat, prezentate ca dovezi că sincronizam publicarea articolelor despre Wirecard cu diverse fonduri speculative. Asociaţi ai Wirecard, ajutaţi de o echipă indiană de hackeri, şi-au inventat propriul „denunţător” care a publicat această colecţie de presupuse dovezi sub forma unui fişier numit Zatarra Leaks. Colecţia includea corespondenţă piratată între fondurile speculative, fotografii clandestine de supraveghere a investitorilor la casele lor - şi e-mailurile mele. Aceste lucruri a fost împachetate într-o conspiraţie furioasă despre traderi londonezi şi jurnalişti corupţi care şi-au unit puterile contra unei inocente companii de tehnologie germane. Panicat, mi-am înlocuit toate componentele electronice personale şi am pierdut zile setând parole elaborate pe fiecare dispozitiv. La sfatul lui Sam Jones, care a acoperit serviciile de securitate pentru FT, am ataşat un timer routerului meu WiFi pentru a-l opri noaptea şi a reduce astfel posibilităţile de atac. O zi mai târziu, o misivă furioasă a sosit de la Schillings, avocaţii Wirecard de la acea vreme. Oare editorul FT (de la acea dată) Lionel Barber văzuse dovezile care arătau că întreaga afacere Zatarra era o conspiraţie infracţională? Iar Dan McCrum, a fost el investigat de FT pentru corupţie?

Au fost zile grele. A trebuit să predau corespondenţa mea pentru a arăta că aceste „dezvăluiri” erau de fapt mesaje scoase din context sau pur şi simplu fabricate. Dar, din perspectiva Wirecard, pătarea reputaţiei mele a funcţionat. Combinaţia dintre un atac avocăţesc înverşunat şi implantarea unui fir de îndoială cu privire la nevinovăţia mea a îngreunat ancheta despre companie. Exista, de asemenea, un sentiment descurajant că oricare ar fi fost povestea, investitorii şi autorităţile de reglementare preferau povestea Wirecard. Preţurile acţiunilor companiei s-au dublat în 2017. Braun, cu statutul de miliardar din ce în ce mai probabil, a sărbătorit Crăciunul prin contractarea unui împrumut de 150 milioane euro de la Deutsche Bank, garantat cu valorea pachetului său de 7% din acţiunile Wirecard. La începutul anului 2018, Murphy lua masa cu unul dintre contactele sale obişnuite de „bârfă” la Signor Sassi, un restaurant italian de lângă Harrods, când Wirecard a ajuns subiect în conversaţie. „Ştii că îţi vor plăti bani buni pentru a nu mai scrie despre ei”, a spus contactul. Murphy zâmbi, respingând ideea. „Nu, vorbesc serios, ei îţi vor plăti bani grei”, a insistat el. „Îţi vor da 10 milioane de dolari. Du-te şi vorbeşte cu Bill. El te va ajuta.” Intrigat de această ultimă întorsătură, Murphy a mers să-l vadă pe Bill, care a fost surprins de sumă, dar a explicat că „Marsalek vrea cu disperare să te întâlnească. Va lua un zbor de la München imediat. De ce nu aranjăm un prânz? „ „Hai să o facem”, a răspuns Murphy. Presupunerea noastră imediată a fost că aceasta era o capcană - o înţepătură pentru a demonstra că un jurnalist FT poate fi mituit. Dacă urma un prânz cu Marsalek, trebuia să îl înregistram sub acoperire. Întâlnirea în cauză a fost aranjată cu o viteză surprinzătoare - pentru 16 februarie 2018 - şi, în cele din urmă, a avut loc la un restaurant steak house de fripturi de pe 45 Park Lane, unde preţurile limitează în mod natural numărul de persoane care iau masa. Împreună cu Marsalek au venit Bill şi fiul său, plus un personaj misterios numit Sina Taleb, care nu a putut să explice exact de ce se afla acolo. În apropiere, pozâd în trei „doamne care iau masa”, se aflau Cynthia O’Murchu şi Sarah O’Connor din echipa de investigaţii FT, precum şi Camilla Hodgson, pe atunci reporter FT stagiar. Au înregistrat discret scena cu un aparat video montat într-o geantă de mână.

Tot efortul a fost pentru nimic: Marsalek nu i-a oferit lui Murphy 10 milioane de dolari. S-ar putea ca vreun buton neacoperit să ne fi dat de gol supravegherea de amatori sau ca ei să fi dorit ca Murphy să pună „întrebarea” incriminatoare. Totuşi, Marsalek şi-a exprimat convingerea, bazată pe ceea ce el a spus că este experienţa sa directă, că jurnaliştii pot fi cumpăraţi cu uşurinţă. Şi a insistat în mai multe rânduri că, în cunoştinţă de cauză sau altfel, lucram cu short selleri pentru a şubrezi acţiunile Wirecard. De asemenea, Marsalek a recunoscut, deşi indirect, că a condus o operaţiune de spionaj împotriva noastră. („Poate că au făcut-o prieteni de-ai mei”, a spus el) şi a explicat, aproape prietenos, de ce era nevoie de acest lucru: o poveste FT dezinformată sau rău intenţionată reprezintă o „ameninţare existenţială” pentru Wirecard, care, la fel ca orice instituţie financiară, trebuia să păstreze încrederea celor cu care a făcut afaceri. „Dacă ne pierdem relaţiile bancare corespondente, afacerea se va prăbuşi aproape peste noapte“, a spus el. Wirecard nu putea şti, la acel moment, că soarta îi va fi scrisă mai târziu în acel an. În octombrie 2018, am zburat la Singapore pentru a întâlni denunţătorii împreună cu colega mea Stefania Palma de la biroul nostru de acolo. Am rămas stupefiaţi când au descris comploturi amatoriceşti pentru a falsifica facturi şi a masca fluxurile de bani şi am ascultat tot mai captivaţi pe măsură ce am aflat că există o pistă completă de hârţogăreală, o grămadă de documente interne Wirecard despre care se spune că sunt dovezi concrete ale fraudei.

Î

Întorcându-ne la Londra, având în vedere cunoştinţele noastre despre capacităţile de supraveghere ale Wirecard, s-a decis că voi petrece următoarele trei luni într-un mic birou fără ferestre aflat lângă  redacţia principală a FT, lucrând la un computer special, decuplat de la reţea. Am analizat documentele, evitând întâlnirile. Ne-am obişnuit să nu vorbim despre „companie” pronunţându-i numele - la fel ca Voldemort din Harry Potter -, doar pentru a fi în siguranţă. Întregul proiect a primit numele de cod „Ahab”, după ce Peter Spiegel, pe atunci editorul de ştiri al FT, s-a inspirat din Moby-Dick şi a început să se refere la Wirecard ca la balena mea albă. Partea principală a colecţiei de documente de la denunţători a fost un raport realizat pentru companie de o firmă de avocatură din Asia, Rajah & Tann. Numit „Project Tiger” şi autorizat de un avocat Wirecard de nivel mediu din München, la cererea colegilor săi din Singapore, dosarul a dezvăluit acuzaţii puternice că registrele sunt măsluite. Pe 30 ianuarie 2019 eram gata. De la afacerea Zatarra, preţul acţiunilor Wirecard a crescut de şapte ori, propulsând compania în prestigiosul index DAX 30 al bursei germane. Afacerea valora mai mult de 20 de miliarde de euro, iar directorul executiv Markus Braun a prognozat cu încredere totală că veniturile vor creşte de cinci ori, la 10 miliarde de euro, până în 2025. Dar ştiam deja că numerele erau false. Întrebări care s-au concentrat asupra operaţiunii de măsluire a registrelor Wirecard din Singapore au fost adresate companiei la 6 a.m. ora Londrei, acordându-i şapte ore să răspundă. Am aşteptat nervos, conştient că Wirecard ar putea alerga la instanţe pentru a încerca să ne oprească, susţinând că o poveste despre o anchetă internă întreprinsă de avocaţi ar reprezenta o încălcare a încrederii.

La ora 12.30, Murphy a ieşit din sediul FT pentru un sandwich rapid cu crab şi un pahar de vin la Sweetings, un loc de prânz arhaic chiar peste râu. Dar s-a întors repede vizibil alarmat. „Avem o scurgere! Avem o f..... de scurgere!” mi-a spus el. La Sweetings a primit un telefon de la un trader care a spus că a auzit că apare un articol despre Wirecard la ora 13:00 şi se întreba ce raportăm. Ne-am aşezat şi am trecut în revistă numele celor care ştiau că intenţionăm să publicăm în acea zi: noi doi, Nigel, avocatul, Lionel, editorul. Şi doar atât. Copia nu era încă în sistemul nostru de gestionare a conţinutului. Nu a existat nicio scurgere de la FT. Apoi ne-a picat fisa: orice scurgere trebuie să fi venit de la Wirecard. Alertată de întrebările noastre, compania a răspândit ştiri pe piaţa londoneză şi era încă o dată pe punctul de a ne acuza că colaborăm cu speculatorii. Dovada era faptul că sursa lui Murphy ştia de publicarea la ora 13:00. Nu aveam de gând să publicăm niciodată la acea oră; ora 13:00 a fost pur şi simplu termenul limită dat pentru comentarii. Apoi a sosit o scrisoare de la Schillings: „Clientul nostru a fost informat cu privire la poziţiile short, mari şi neobişnuite care au fost luate în această dimineaţă împotriva acestuia în aşteptarea publicării informaţiilor dăunătoare sau a acuzaţiilor care ar avea un impact negativ asupra preţului acţiunii sale, aşa cum au avut articolele anterioare ale Financial Times. Modelul repetat de complot cu jucătorii de pe piaţă şi, în special, calendarul poziţiilor short luate în concordanţă cu abordările domnului McCrum sunt deosebit de suspecte.” Ne-am publicat povestea în acea zi şi preţul acţiunilor Wirecard s-a prăbuşit. Într-o serie de articole din lunile următoare, am descris modul în care membrii superiori ai echipei financiare a companiei falsificau documente şi inventau fluxuri de bani false. Palma a zburat în Filipine pentru a face vizite la adresele presupuse ale partenerilor de afaceri ai Wirecard de acolo. Una s-a dovedit a fi o companie de transport cu autobuzul; alta era adresa rezidenţială a unui marinar pensionar care nu auzise niciodată de Wirecard.

Însă, în loc să urmărească dezvăluirile noastre, mari secţiuni ale presei de afaceri germane au acceptat pur şi simplu versiunea evenimentelor spusă de Wirecard (orice nereguli contabile ar fi fost, erau minore şi au fost oricum remediate, McCrum este un infractor care lucrează cu speculatorii) şi au atacat FT în mod repetat. Şi mai îngrijorător, BaFin, autoritatea de reglementare financiară a Germaniei, a adoptat o abordare similară, luând de bun ceea ce le-au spus directorii companiei. În februarie, Wirecard le-a predat o declaraţie de martor nesemnată a unui condamnat penal care, dacă chiar el a scris-o,  şi-a trecut greşit propria adresă. Cu această „dovadă” că traderii ştiau că o poveste FT urma să vină pe 30 ianuarie - din nou se presupune că la ora 13:00 - autoritatea de reglementare a intervenit pentru a suspenda tranzacţiile de short selling cu acţiuni Wirecard timp de două luni pentru a proteja compania de speculatori. În aprilie, BaFin a depus o plângere penală împotriva mea şi a Palmei, plus un şir de comercianţi şi fonduri speculative cu care nu am vorbit niciodată. Am avut o senzaţie ciudată văzând colegi care scriau despre urmărirea noastră iminentă în instanţă. „Eşti sigur că nu ai lăsat nimic să se scurgă?” a întrebat un editor, încercând să depăşească linia dintre colegialitate şi datorie. „N-aţi fost încă arestaţi?” a devenit salutul standard în timp ce traversam redacţia. Cel puţin aş fi aflat când ar fi apărut ştirea. Palma era blocată în traficul din Jakarta când a aruncat o privire la telefon pentru a descoperi e-mailuri în care se discuta dacă este potrivit să fim pomeniţi ca  suspecţi într-un articol FT.

Jurnalistul Dan McCrum a scris el însuşi în Financial Times povestea amplă a investigaţiei Wirecard, care a durat cinci ani şi a inclus intimidare, supraveghere, dar şi teorii ale conspiraţiei. FOTO: HEPTA

Wirecard a spus oricui era dispus să asculte că a dat în judecată FT, în timp ce partenerii săi din Filipine au ameninţat şi ei că ne vor acţiona în justiţie, susţinând în mod fals că eu şi Palma am încercat să mituim oficialii locali. În Manila Standard a apărut o poveste în care se pretindea că, cumva, marinarul pensionar a fost plătit să o mintă pe Palma când aceasta a venit la casa lui neanunţată. Toate acestea păreau doar bizare. Aşa cum Fahmi Quadir, un short seller din New York, a exprimat-o într-o largă critică a interdicţiei de tranzacţionare, autorităţile au creat „un mediu toxic în care denunţătorii vor evita să se prezinte de teama unei pedepse civile sau penale pentru faptul că spun adevărul. Intervenţiile BaFin pot constitui un precedent periculos pentru îngrădirea pieţei şi capitularea în faţa influenţei corporative.” În urma ştirilor privind interdicţia de vânzare, ancheta penală şi susţinerea din partea conglomeratului japonez de top SoftBank printr-o investiţie de 1 miliard de dolari în aprilie, preţul acţiunilor Wirecard a înregistrat o revenire puternică. Compania îşi anihilase din nou criticii. M-am întors în buncărul meu şi la documentele noastre. Între timp,  directorii Wirecard se străduiau să se asigure că atunci când mă voi întoarce ei vor fi pregătiţi.

Nu l-am întâlnit niciodată pe Nick Gold, dar Murphy l-a descris ca fiind un jucător compulsiv la bursă, trecut bine de patruzeci de ani, care va tranzacţiona la cel mai mic zvon, dar şi ca fiind un animal de petrecere care preferă cluburile scumpe. El este, de asemenea, unul din proprietarii The Box, un club destul de notoriu de „doamne şi sticle” din Soho. Mai târziu în acel an s-a aflat că o reţea elaborată (dar, în cele din urmă, incompetentă) de agenţi de informaţii şi securitate angajaţi de Wirecard la Londra l-a avut ca ţintă pe Gold în 2019. El a fost identificat ca fiind personajul vulnerabil dintr-un grup de prieteni care erau mari în imobiliare, jucau continuu pe piaţa bursieră şi, în mod esenţial, au pariat împotriva acţiunilor Wirecard.

Şeful operaţiunilor de supraveghere a fost un libian, Rami El Obeidi. El a fost pentru scurt timp şeful serviciilor de informaţii externe din guvernul de tranziţie instalat după ce liderul ţării, colonelul Gaddafi, a fost ucis în 2011. Îi plăcea ca lumea să-i spună „Doctorul” şi rămânea mereu la Dorchester când se afla la Londra, întâlnindu-se de altfel acolo cu oficiali din Autoritatea de Conduită Financiară din Marea Britanie pentru a mă acuza că conspiram cu speculatori pentru a doborî Wirecard. „Doctorul Rami” este cel care l-a adus pe un tip din Manchester care a fost în forţele speciale, Greg Raynor, pentru a lucra la cazul Wirecard. Raynor a ajuns la un fost agent de combatere a terorismului din MI5, Hayley Elvins, şi împreună au adunat un grup de 28 de detectivi privaţi pentru a mă urmări pe mine, pe colegii mei şi o serie descumpănitoare de investitori şi şefi de fonduri speculative, inclusiv Crispin Odey.

Era destul de clar până acum că FT devenise o maşină uriaşă de făcut bani pentru aceste operaţiuni negre care încercau să ne descurajeze să scriem. Arcanum Global, deţinut de Ron Wahid şi consiliat de un şir de foşti lideri militari, poliţişti şi ofiţeri de informaţii, avea un contract de 3,2 milioane de lire sterline cu Wirecard. În altă parte, Charlie Palmer, partener în divizia de relaţii cu publicul a FTI Consulting, nu a reuşit să forţeze Mail on Sunday să preia nişte tâmpenii scrise de ziarele din Filipine. Între timp, firma internaţională de avocatură Herbert Smith Freehills s-a ciocnit cu avocaţii FT, iar o serie  de investigaţii efectuate de avocaţi de la Fieldfisher şi de consultanţi de la Control Risks - pe baza informaţiilor furnizate cu atenţie de Wirecard - a fost folosită pentru a linişti echipa de audit a EY cu privire la problemele ridicate de FT. Când Wirecard s-a prăbuşit, compania cheltuia 120 de milioane de lire sterline pe an pentru „sfaturi”. Observatorii afacerii Wirecard au avut tendinţa de a critica unitatea germană pentru faptul că această fraudă a durat 20 de ani fără ca cineva să tragă vreun semnal de alarmă - audit slab, supraveghere zero din partea autorităţilor. Şi totuşi, aproape toţi profesioniştii externi angajaţi de companie pentru a-şi proteja reputaţia se aflau la Londra. Faptul că acum îi pot numi pe Wahid, Elvins, Raynor, Dr. Rami şi pe Palmer ca fiind părţi ale unei operaţiuni presupuse clandestine împotriva FT vorbeşte despre incompetenţa lor. Cu toate acestea, cineva din acel grup a înţeles ceva când s-a concentrat pe Nick Gold. Uimit de capacitatea Wirecard de a anihila acuzaţiile foarte grave pe care le-am ridicat în prima jumătate a anului 2019, m-am întors să caut dovezi noi. Ceva nu-mi dădea pace. Am scris că Wirecard a externalizat operaţiuni uriaşe de procesare a plăţilor către parteneri de afaceri şi am numit un client pentru plăţi menţionat în fişiere - LiveJasmin, un imperiu de divertisment pentru adulţi construit pe live chat. LiveJasmin a ignorat informaţiile noastre când i le-am trimis înainte de a le publica, dar ulterior s-a plâns că nu a auzit niciodată de partenerii lor despre care am scris. „Suntem legaţi direct de Wirecard pentru că este una dintre băncile noastre directe. Nu există nici o altă parte implicată şi nu avem nevoie de nicio altă parte pentru a procesa tranzacţiile”, a spus un purtător de cuvânt. M-am întors la un fişier Excel intitulat „Monitorizarea relaţiilor cu clienţii”, din 6 aprilie 2018, cu aproximativ 40 de foi de date despre clienţi. Făcând clic pe cea etichetată „Alam” - un partener Wirecard din Dubai – am cercetat lista clienţilor. Unele nume păreau ciudate. Ştiam din cercetările anterioare că unele dintre entităţile de acolo nu ar fi putut face afaceri cu Wirecard la vremea respectivă deoarece nu mai existau. Şi apoi m-a lovit: întreaga listă - numele, veniturile, vânzările - totul era fals.

După câteva zeci de apeluri telefonice am fost în măsură să trimitem întrebări către Wirecard pentru comentarii. Miza a fost mare. Era la jumătatea lunii iulie şi eram pe cale să arătăm, în print, că o mare parte din afacerea Wirecard a fost ficţiune. În cele din urmă a sosit un răspuns, în care se respingea totul de-a dreptul şi se afirma că am folosit un document fals. Dar era şi un ac în vârful cozii. Citez dintr-o scrisoare de la Herbert Smith: „Suntem instruiţi să vă informăm că clientul nostru a obţinut recent dovezi sub forma unei înregistrări audio, care a fost furnizată autorităţilor penale din Marea Britanie şi Germania, arătând că materialul menţionat în e-mailul domnului McCrum face parte dintr-o strategie de short selling şi că viitoarea publicare a fost deja comunicată speculatorilor.”

I

Iată ce s-a întâmplat de fapt. Nick Gold, pariorul compulsiv, era în vacanţă la vila sa din Cannes când s-a ciocnit de un vechi prieten, un agent de fotbal. Acest prieten i-a spus lui Gold că ştie despre un investitor care dorea să parieze 50 de milioane de lire sterline la bursa din Londra. Ar dori Gold să-l cunoască? Pe 17 iulie 2019 a fost stabilită o întâlnire între un reprezentant al investitorului şi Gold, însoţit de partenerul său de afaceri Jonathan Dennis. Perechea a fost informată că investitorul doreşte o tranzacţie sau o strategie pe care s-o execute imediat. Însă reprezentantul era de fapt un detectiv privat. El a înregistrat totul în timp ce Gold susţinea că ştie în avans când FT publică articole critice cu privire la Wirecard şi că o nouă poveste, care pune la îndoială existenţa veniturilor Wirecard, trebuia să apară în acea săptămână. Gold va susţine ulterior că a ghicit ceva dintr-o conversaţie cu Murphy pe un subiect cu totul diferit. Încercase să-l facă pe Murphy să fie interesat de mai multe informaţii despre Flutter, un grup de pariuri de care în acel moment era interesat şi FT, iar Murphy îi răspunsese: „Nu mă pot ocupa de Flutter, sunt prea ocupat cu Wirecard chiar acum.” Din perspectiva mea, acest lucru putea fi  dezastruos. Presa germană difuza poveşti groaznice despre reporteri aparent corupţi, apoi editorul FT, Lionel Barber, a decis să apeleze la o firmă de avocatură externă, RPC, pentru a ne investiga pe mine şi pe Murphy. Această investigaţie va concluziona în cele din urmă că nu a existat nicio înţelegere cu Gold sau cu oricine altcineva - dar a fost nevoie de două luni pentru aceasta, timp în care nimic nu a mai putut fi scris despre Wirecard, care a folosit timpul pentru a strânge 1,4 miliarde de euro în datorii noi de la investitori.

Cu toate acestea, afacerea Gold a fost o mană cerească ascunsă. Wirecard şi-a pus în joc reputaţia pe o minciună vizibilă şi ne-a întărit hotărârea de a o expune. Prin Herbert Smith, compania a susţinut că documentul „Alam” a fost inventat – dar noi am fost siguri că este autentic. Am avut corespondenţa dintre membrii echipei de finanţe a Wirecard care discutau despre acest document.

Fostul director general al Wirecard, Jan Marsalek, a dispărut şi este căutat de autorităţi.

La începutul lunii octombrie, Barber a venit cu un plan pentru una dintre cele mai îndrăzneţe piese de jurnalism din istoria FT. Vom face publică lista Alam ieşită pentru prima dată în iulie şi în care arătam că jumătate din afacerile revendicate de Wirecard pur şi simplu nu există şi, de asemenea, vom publica documentul real, oferind tuturor dovezi foarte tangibile că Braun minţea în mod repetat. Alegerea ar fi clară: dacă documentul cu datele sale frauduloase ar fi real, profiturile Wirecard ar fi false.

Am dat drumul la spectacol pe 14 octombrie 2019, pecetluind soarta lui Braun şi pe cele ale co-conspiratorilor săi. N-a fost nevoie decât de alte opt luni de ezitări din partea autorităţilor germane, pe fondul unui audit special de la KPMG, pentru a doborî efectiv afacerea. Frauda putea fi la fel de bine o farsă datorită simplităţii ei. Când ar fi trebuit să anunţe rezultatele financiare, pe 18 iunie anul acesta, Wirecard a anunţat că „lipsesc” 1,9 miliarde de euro. Două bucăţi de hârtie, care ar enumera sume mari deţinute la bănci din Filipine, erau falsuri. Tragedia este că a durat atât de mult până când EY s-a decis să verifice. A urmat o săptămână ameţitoare. Braun a fost concediat şi arestat. Wirecard a recunoscut că miliardele nu lipseau, erau imaginare, apoi s-a prăbuşit în insolvenţă. Fostului miliardar i s-au alăturat în închisoare şi alţi directori superiori, dar nu şi Marsalek, care a dispărut în timp ce minciunile sale ieşeau la lumină. O vendetă a început în Germania, unde Commerzbank se numără printre instituţiile care împrumutaseră Wirecard 3,2 miliarde de euro. Pentru mine, şi pentru mulţi dintre anchetatorii de uzură ai grupului, s-a simţit ca şi cum o greutate  imensă a fost ridicată de pe umerii noştri. Marea mea balenă albă a dispărut în cele din urmă. Procurorii germani au renunţat între timp la ancheta penală deschisă contra lui Dan McCrum şi Stefaniei Palma.