Europa a pornit revoluţia verde, iar acum simte toxicitatea propriului succes: contrarevoluţia. Este concluzia la care a ajuns Karl Mathiesen, corespondent european specializat pe teme climatice pentru Politico, după ce în ultimul an a realizat reportaje în Europa de nord, acolo unde ritmul tranziţiei către o economie curată este cel mai rapid.

Jurnalistul a vorbit cu oamenii ce vor deveni perdanţii efortului de care lumea are nevoie disperată pentru a aduce economiile în armonie cu mediul înconjurător. Ceea ce Mathiesen a aflat explorând în nord este că perdanţii nu îşi vor accepta soarta în tăcere. El a discutat cu şi a scris despre fermierii olandezi care au alterat politica ţării lor şi despre minerii polonezi din minele de cărbune care au modelat politicile climatice ale Uniunii Europene.

A vorbit cu şoferii londonezi îngrijoraţi de eforturile primarului lor de a limita numărul maşinilor şi cu crescătorii de reni care riscă să-şi piardă tradiţiile şi felul de a trăi din cauza febrei metalelor şi minereurilor necesare tehnologiilor ecologice. În Germania i-a întâlnit pe liderii şi pe susţinătorii extremei drepte, care călăresc un val de furie în creştere. Pentru unii, schimbările sunt minore, dar altora li se schimbă chiar viaţa. Ceea ce au toţi în comun este resentimentul - şi o senzaţie arzătoare că nu sunt auziţi. Mathiesen nu a găsit că schimbările cerute nu sunt necesare. Poluarea cu azot sufocă peisajul rural olandez, în timp ce gazele de eşapament ale maşinilor devastează pe tăcute sănătatea locuitorilor oraşelor. Refacerea bazelor energetice ale societăţii este pur şi simplu o necesitate dacă se doreşte un climat stabil.

Ar fi naiv, totuşi, să credem că transformarea verde va fi diferită de celelalte schimbări epocale din istorie, scrie Mathiesen. Ca orice revoluţie industrială anterioară, şi aceasta creează perdanţi. Indiferent de câte locuri de muncă în sectorul energiei curate vor fi create în viitor, sute de mii sunt distruse acum. Libertăţile – de a conduce, de a consuma fără grijă – sunt reduse. Societatea este remodelată, iar suferinţa este reală. Mai ales a celor afectaţi cel mai tare.

Cu toate acestea, există ceva distinctiv în această revoluţie. Mai mult decât oricare alta care a apărut înainte, este condusă mai degrabă de alegeri şi decizii la nivel politic decât de tehnologie sau capital. Deci, pe măsură ce contrarevoluţionarii se adună, este inevitabil ca ei să ţintească nu doar spre ceea ce le distruge modul de trai sau locul de muncă, ci şi spre factorii de decizie şi spre politicieni. Pe scurt, devine clar că succesul revoluţiei verzi va depinde de cât de mult factorii de decizie politică şi militanţii pentru schimbările climatice îi iau în considerare pe cei care vor plăti cel mai mare preţ.

Pe măsură ce politicile climatice trec de la declaraţii de poziţie la legi şi reglementări, politicienii de dreapta şi lobbyiştii industriali sapă la un nou filon bogat în furie. În 2024, an electoral record la nivel mondial, dreapta a semnalat că vrea să-i susţină pe cei care riscă să fie lăsaţi în urmă. Mesajele sale cele mai puternice încadrează eforturile de combatere a schimbărilor climatice ca un dictat al elitei – doar o modalitate în plus de a-i face pe muncitori să plătească pentru excesele celor bogaţi. O mare parte din politica de extremă dreaptă este orientată spre migraţie, dar antipatia climatică merge adesea în tandem. Ambele probleme provoacă aceeaşi nelinişte cu rădăcini adânci: teama de a pierde statutul într-o lume în care interesul naţional este secundar servirii priorităţilor globale – sau „globaliste”. Dacă teama de migranţi propulsează aceste partide la putere sau le oferă o mai mare relevanţă politică, ostilitatea faţă de politicile climatice va câştiga teren. Agenţii pentru climă par nepregătiţi pentru acest moment. Până de curând, mişcarea verde nu a vrut sau nu a putut să absoarbă preocupările celor care se simt ameninţaţi de trecerea la o economie curată. Marcată de zeci de ani de război de uzură împotriva industriei combustibililor fosili, a respins aceste anxietăţi ca fiind un simptom al fricii lobbyştilor sau ţipetele exagerate ale unei minorităţi zgomotoase.

Aceasta a lăsat mişcarea verde cu un unghi orb cu potenţial dezastruos. Activiştii ar putea avea dreptate că sprijinul pentru obiectivul legal al UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră la zero până în 2050 este în mod constant de aproximativ 90%. Dar atunci când oamenilor li se cere să accepte sacrificii personale sau schimbări de comportament, acel sprijin se evaporă ca un miraj care luceşte în depărtare, dar păleşte când este privit de aproape.

Mitul unei tranziţii fluide se dovedeşte persistent. Un exemplu este ce s-a întâmplat  într-o dimineaţă marocană din noiembrie 2016, la conferinţa pentru climă a ONU COP22, unde un oficial al organizaţiei ecologiste americane Sierra Club a descris o campanie eficientă a ONG-urilor din SUA de închidere a centralelor pe cărbune în toată ţara. Vestea bună, a spus el, este că vor fi create mai multe locuri de muncă în industria energiei curate, cum ar fi în sectorul în plină expansiune al montajului de panouri solare pe acoperiş. Dar când i s-a cerut să numească un oraş, în Appalachia cea bogată în cărbune sau oriunde altundeva, unde locurile de muncă bazate pe industria combustibililor fosili chiar pot fi înlocuite cu locuri de muncă în sectorul tehnologiei curate, el nu a putut. A doua zi, Donald Trump a fost ales preşedinte.

Acea lecţie este învaţătă, dar prin asimilare dureroasă. Când Polonia a găzduit discuţiile climatice ale ONU din 2018 în inima industriei sale a cărbunelui, activiştii pentru climă au descris în derâdere apelurile Varşoviei pentru o „tranziţie justă” ca o tactică de blocare. Până la negocierile din Dubai din acest an, expresia devenise un cuvânt la modă pentru activiştii care şi-au dat seama că trebuie să-i ia pe muncitori cu ei. Dar rămâne un decalaj între realităţile mişcării climatice şi cele ale oamenilor cei mai afectaţi de politicile climatice.

Dacă există un loc în care lecţiile par să fi fost învăţate, acesta este Casa Albă. Actul de reducere a inflaţiei al preşedintelui Joe Biden – un proiect de lege pentru cheltuielile ecologice despre care Casa Albă spune acum că ar putea sfârşi prin a distribui 700 de miliarde de dolari în 10 ani – vizează în mod explicit politica de reacţiune. Subvenţiile verzi ale lui Biden stimulează sindicatele. Se cheltuieşte cel mai mult în statele cu vot republican. Sunt reduse costurile pentru consumatori. Este promovată producţia internă atât de vehement încât legea aproape că a aruncat în aer relaţiile comerciale cu UE. Aceasta este o politică care face apel la aceleaşi valori patriotice şi bazate pe securitate care sunt desfăşurate împotriva eforturilor de combatere a schimbărilor climatice din Europa. Mesajul către alegători: Unchiul Sam îi susţine. Este un pariu mare. Cheltuirea banilor ar putea atenua loviturile din lupta împotriva schimbărilor climatice, dar, de asemenea, lasă guvernele vulnerabile la acuzaţiile de risipă. Dar totul va fi pus la încercare destul de curând, cu 2024 cel mai mare an electoral din istoria omenirii - cu alegeri în ţări de la SUA, India şi Pakistan la Moldova, Africa de Sud, Taiwan, Sri Lanka, Indonezia şi, probabil, Regatul Unit, precum şi alegerile pentru Parlamentul European în iunie. Dacă susţinătorii revoluţiei verzi nu pot îmbrăţişa şi hrăni milioanele de oameni care se consideră chemaţi să se sacrifice, există un pericol real ca aceste alegeri şi viitoarele alegeri să ridice temperatura socială şi politică la cote insuportabile.