Societăţi şi companii, guverne, executivi şi investitori deopotrivă au în faţă o criză a îmbătrânirii. Pe măsură ce longevitatea creşte, numărul bătrânilor sau al persoanelor în vârstă tinde să crească în comparaţie cu cel al tinerilor. Iar această problemă pare că nu are graniţe.

Politica de frânare a înmulţirii populaţiei a afectat China. În Franţa, zeci de mii de muncitori au protestat zile de-a rândul împotriva reformelor din sistemul de pensii – guvernul vrea vârsta de pensionare majorată cu doar doi ani, şi nu dintr-o dată, însă oamenii se tem că astfel vor fi expuşi mai mult la discriminarea de vârstă. Se tem că dacă sunt prea bătrâni nicio companie din Franţa nu-i va mai angaja.

Într-o societate îmbătrânită, cea mai mare parte din alegători tind să fie conservatori, cu preferinţe electorale adesea opuse intereselor tinerilor. Apare polarizarea politică. Ce construieşte unul dărâmă celălalt. Prin urmare, politicienii, guvernele, cei care fac legi, cei care conduc băncile centrale şi liderii din afaceri trebuie să regândească politicile pentru oamenii în vârstă, scrie The New York Times.

Unde suntem acum? La nivel global, doar 7% din oameni au peste 65 de ani. În următoarele câteva decenii, ponderea va creşte de trei ori. Vor fi mai mulţi bătrâni în comparaţie cu tinerii. Din fericire, progresul în materie de medicină şi nivel de trai face ca oamenii să trăiască din ce în ce mai mult. Din nefericire pentru guverne şi companiile care plătesc pensii, acest lucru înseamnă mai mulţi bani de dat pentru pensionari. Unde vom fi? Un copil care astăzi are cinci ani va ajunge mult mai departe decât noi.

În cele mai bogate naţiuni, mai mult de jumătate dintre aceşti oameni vor trăi până la cel puţin 100 de ani, după cum se aşteaptă Centrul Stanford pentru Longevitate. O societate plină de centenari reprezintă o provocare profundă pentru economiile avansate ale lumii şi pentru multe dintre companii: cum te adaptezi la o lume mai bătrână şi cum plăteşti pentru inevitabila bombă cu ceas a pensiilor care ticăie în fundal pe măsură ce acest grup  de viitori superbătrâni se apropie de vârsta de pensionare? După cum spune centrul Stanford: „Viaţa până la 100 de ani şi mai departe este aici.

Dar nu suntem pregătiţi”. În lumea reală, efectul îngrijorărilor cu privire la paradoxul vieţii lungi a fost pe deplin observat în Franţa - grevele şi protestele la nivel naţional au blocat ţara după încercarea profund nepopulară a guvernului de a schimba regulile de pensionare; în China, autorităţile au raportat o populaţie în scădere pentru prima dată în şase decenii; iar la Forumul Economic Mondial (WEF) de la Davos, din Elveţia, liderii de afaceri şi factorii de decizie politică s-au confruntat cu consecinţele acestei probleme demografice.

În Franţa (speranţa de viaţă: 82 de ani), muncitorii şi studenţii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva impulsului preşedintelui Emmanuel Macron de a revizui sistemul de pensii şi de a ridica vârsta minimă de pensionare de la 62 de ani la 64 de ani până în 2030, o încercare de a îmblânzi costurile în creştere cu asistenţa socială. (În Statele Unite, unde speranţa de viaţă este de 77 de ani, vârsta obişnuită de pensionare este de 67 de ani, dar angajaţii pot începe să colecteze prestaţii de securitate socială de la 62 de ani încolo.) Franţa cheltuieşte puţin peste 14% din PIB pe pensii, una dintre cele mai mari rate din grupul de ţări bogate care compun Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).

„Trebuie să muncim mai mult”, a spus Macron într-un discurs de Anul Nou, pentru a „transmite copiilor noştri un model social corect şi durabil, pentru că doar astfel va fi credibil şi finanţat pe termen lung”. Situaţia este mai sumbră în China (speranţa de viaţă: 78 de ani), care se confruntă cu scăderea populaţiei. Un motiv: costă mai mult să creşti un copil în anumite părţi ale Chinei decât în Statele Unite, o realitate care împinge familiile şi femeile cu carieră să aleagă să nu aibă copii (în ciuda mai multor stimulente guvernamentale pronatalitate).

Impactul nu prea îndepărtat: o penurie de muncitori ar putea pune în pericol creşterea economică şi ar putea distruge capacitatea Beijingului de a strânge fonduri suficiente prin impozitarea populaţiei mai tinere, active, necesare pentru a susţine cea mai numeroasă populaţie de pensionari de pe planetă. Agenţia de evaluare financiară S&P Global vede semne de avertizare asemănătoare cu cele din China şi Franţa în întreaga lume. Ratele scăzute de fertilitate, finanţele publice în dificultate şi creşterea ratelor dobânzilor combinate cu speranţa de viaţă mai lungă creează o „criză globală a îmbătrânirii”.

Dacă ţările nu încep „acţiuni politice serioase pentru a reduce cheltuielile legate de vârstă”, scriu analiştii de la Standard & Poor’s Samuel Tilleray şi Marko Mrsnik, ar putea urma o avalanşă de ratinguri nedorite alimentate de longevitate, crescând şi mai mult costurile pentru viitoarele generatii. „Puţin peste jumătate din cele 81 de ratinguri suverane pe care le-am analizat ar avea valori de credit pe care le asociem cu gradele speculative (BBĂ sau mai jos) până în 2060.”

La Forumul Economic Mondial, organizatorii au făcut tot posibilul să schimbe povestea sumbră despre îmbătrânire. Discuţiile despre bombe cu ceas sau despre un „tsunami argintiu” au fost înlocuite cu dezbateri la nivel înalt despre ceea ce WEF numeşte „economia longevităţii”. O temă centrală: dacă vom trăi mai mult, va trebui să ajustăm unele obiective de viaţă şi să muncim mai mult. Darryl White, directorul executiv al băncii canadiane BMO, crede că societatea trebuie să ia în considerare alte repere pentru a-şi ghida viaţa. „Pentru început, trebuie să renunţăm la cadrul mai întâi şcoală - apoi muncă - apoi pensionare. Viaţa nu este liniară”, a spus el la o dezbatere despre supraîmbătrânire. „Aş putea decide că vreau să încep să lucrez mai devreme. Aş putea decide că vreau să mă retrag mai târziu. Aş putea decide că vreau să am diferite angajamente faţă de cariera mea pe măsură ce mă reinventez.” Îmbunătăţirea competenţelor şi recalificarea sunt importante pentru această strategie, o obligaţie de a investi care va trebui să fie împărtăşită de angajaţi, angajatori şi guverne. Partea pozitivă: WEF a calculat că prin îmbunătăţirea accesului la recalificare şi la învăţarea pe tot parcursul vieţii productivitatea la locul de muncă ar creşte şi ar adăuga 8.300 miliarde de dolari la economia globală până în 2030. A da angajaţilor oportunitatea şi resursele de a lucra cu mult peste vârsta de pensionare este benefic pentru societate şi companii, a spus Lynda Gratton, profesor de practică managerială la London Business School şi coautor al cărţii „Viaţa de 100 de ani: a trăi şi a munci în epoca longevităţii.” „Ştim că atunci când oamenii au încetat să mai lucreze după ce au împlinit 60 de ani, capitalul lor social s-a deteriorat, reţelele lor se deteriorează. Nu mai sunt atât de activi din punct de vedere cognitiv”, a explicat ea. În plus, o perioadă mai lungă la locul de muncă le-ar ajuta finanţele personale, ceea ce ar reduce presiunea asupra sistemului de pensii. Discriminarea în funcţie de vârstă, a spus ea, este din ce în ce mai răspândită în lumea corporativă şi asta ar putea afecta productivitatea corporativă. „Aş dori să văd corporaţiile trase la răspundere pentru discriminarea în funcţie de vârstă, aşa cum sunt pentru orice altă formă de discriminare”, a spus Lynda.

„Aş dori ca firmele să raporteze câţi angajaţi au pe categorii de vârstă, astfel încât să ştim cine angajează şi cine nu oameni în vârstă de 60 şi 70 de ani.”

O astfel de măsură, crede ea, ar face presiuni asupra conducerii să recruteze dintr-un bazin de talente mai larg. Şi companiile ar vedea beneficiile unor locuri de muncă multigeneraţionale.

Tinerii care se chinuie să-şi clădească o carieră ar putea dori să vadă şi astfel de date publicate de companii. Noura Berrouba, preşedintele Consiliului Naţional al Organizaţiilor de Tineret Suedeze, a spus la Davos că discriminarea de vârstă afectează perspectivele de angajare ale bătrânilor şi tinerilor deopotrivă.

„Dacă suntem sinceri, felul în care curba noastră demografică se îndoaie va fi o povară uriaşă pentru tânăra generaţie”, a exlicat ea. Ea a propus o politică fiscală mai progresivă, salarii mai echitabile şi mai mult control al guvernanţei corporative pentru a se asigura că intră suficienţi bani în cufărul colectiv pentru a deschide cât mai multor oameni acces la securitate socială.

Berrouba sugerează, de asemenea, că locurile de muncă trebuie să întărească legăturile dintre angajaţii mai tineri şi cei în vârstă. „Dacă oamenii trăiesc mai mult – sperăm că şi o viaţă mai echitabilă – trebuie să ne asigurăm că solidaritatea intergeneraţională face parte din asta”, a spus ea. „Mulţi tineri simt că solidaritatea intergeneraţională merge într-o singură direcţie. Se duce de la tineri la bătrâni, dar nu merge în cealaltă direcţie.”

Guvernele au făcut schimbări constante în politicile naţionale de pensionare în ultimii ani. În statele OCDE media vârstelor minime de pensionare este de 62,5 ani, dar va ajunge până la 64 de ani în următorii ani, deoarece un număr de ţări, inclusiv Danemarca, Olanda, Belgia şi Suedia, vor creşte vârsta minimă de pensionare pentru a corespunde creşterii speranţei de viaţă.

Hervé Boulhol, economist la OCDE specializat în pensii, se zburleşte la ideea că îmbătrânirea este o  bombă cu ceas care ameninţă cele mai mari economii ale lumii. Însă el vede a  fi un risc dacă factorii de decizie şi liderii de afaceri nu reuşesc să abordeze problema.

„Într-adevăr, ceasul ticăie”, a avertizat el.