Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat "Igiena asasinului". Între timp a mai scos 19 romane. Anul trecut extravaganta romancieră, veşnic îmbrăcată în negru, a publicat "Une forme de vie". Recent, cartea a apărut şi în România, unde autoarea are nenumăraţi fani.

Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci şi de epistole. Scrie, potrivit unor declaraţii făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreţine o corespondenţă susţinută), iar acum s-a hotărât să topească această experienţă în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit să spună că este cea mai izbutită carte a sa.

Personajul principal al romanului "Une forme de vie" este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb, şi care îşi analizează aventura epistolară, labirinturile şi implicaţiile ei existenţiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare ("Sunt acea fiinţă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleşitor în viaţa lor") şi a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak: "Dragă Amélie Nothomb, Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, aţi putea să-mi spuneţi Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie şase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înţeles, iar dumneavoastră, ştiu sigur, mă veţi înţelege. Vă rog să-mi răspundeţi. Melvin Mapple, Bagdad, 18 decembrie 2008".

Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacţionează: "Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?" Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi şi sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) şi încearcă să-i desluşească biografia şi psihologia, depăşind o frontieră sacră: cea care separă arta de viaţă. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) şi oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărţile şi că "vrea să existe doar pentru ea".

Dincolo de problemele americanului, ale războiului şi ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi şi cogitaţii despre univers, morală şi literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: "Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecţia eficientă şi dinamică nu apare decât în momentul redactării". Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese şi Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: "Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!"

Amélie Nothomb, "O formă de viaţă", Editura Polirom, Iaşi, 2012