În pofida progreselor indiscutabile pe care le-a făcut umanitatea de la Căderea Zidului Berlinului încoace, din punct de vedere economic şi tehnologic, suntem departe încă de afirmaţia că trăim într-o lume perfectă, aşa cum visau poate primii oameni care descopereau internetul la începutul anilor ’90. Pe acest fundal şi-au făcut apariţia şi liderii autoritari, care par să fi subscris în ultimii ani unui trend la care nu mulţi visau la început de secol.

Deşi este adevărat că, la nivel global, oamenii se bucură de mai multe libertăţi democratice decât în trecut, există indicatori care sugerează că progresul se află acum sub semnul incertitudinii. De exemplu, potrivit datelor Statista, numărul cetăţenilor care trăiau în democraţie s-a prăbuşit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în aşa-zisa „epocă a informaţiei” – se estimează că aproximativ 70% din populaţia mondială trăieşte sub un regim semi sau complet autocrat.

Problema este analizată în detaliu de jurnalistul britanic Gideon Rachman, principalul comentator pe afaceri externe al ziarului Financial Times, în cartea sa „Epoca liderului cu mână de fier”, apărută anul acesta şi în limba română la editura Polirom. Rachman argumentează că, de la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, politica globală a fost caracterizată de ascensiunea unor lideri de mână forte, care au fost priviţi iniţial cu ochi buni de Occident, dar care ulterior „şi-au dat arama pe faţă”, dezvăluindu-şi uşor latura populisto-autocrată.

Pe lângă dictatori în toată regula, precum Vladimir Putin în Rusia şi Xi Jinping în China, aici pot intra inclusiv figuri ca Donald Trump, Boris Johnson şi Narendra Modi, reprezentanţi ai unora dintre cele mai mari democraţii din lume, care însă au reuşit să „îndoaie” însăşi principiile democratice care stau la baza statului de drept, în încercarea de a câştiga cât mai multă putere şi simpatia unui electorat sătul de establishmentul tradiţional.

„Cel mai adesea, aceşti lideri sunt naţionalişti şi conservatori din punct de vedere cultural, puţin toleranţi faţă de minorităţi, de opoziţie sau de interesele străinilor. În ţară, pretind că iau apărarea oamenilor obişnuiţi împotriva elitelor globaliste. În străinătate, pozează drept întruchiparea naţiunilor lor. Oriunde merg, încurajează un cult al personalităţii”, reiese din carte.

Astfel, politica liderului cu mână de fier se dezvoltă pornind de la o retorică a violenţei, aşa cum s-a demonstrat pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, sau în ianuarie 2021, când Donald Trump şi-a îndemnat alegătorii să ia cu asalt clădirea Capitoliului Statelor Unite.

Epoca politicianului de mână forte a început cu ajungerea la putere a lui Vladimir Putin în 2000, însă aşa cum se vede în ţări precum Polonia, Ungaria, Mexic, Brazilia şi Filipine, ascensiunea respectivului tip de politician nu s-a limitat la sistemele autoritare, tiparul fiind comun şi în rândul democraţiilor.

„Criza pe care Trump a generat-o în principala democraţie a lumii este un avantaj uriaş pentru China, Rusia şi liderii autoritari. La urma urmei, cum ar putea America să conducă riposta împotriva autoritarismului când propria sa democraţie este atât de grav rănită? Având în vedere puterea militară, politică şi culturală a SUA, tot ce se întâmplă în America dă tonul politicii din întreaga lume.“ - Gideon Rachman

„Putin s-a profilat cu adevărat un duşman al ordinii mondiale dominate de SUA abia în 2007, la München, cu un discurs în care a denunţat America, urmat de atacul Rusiei asupra Georgiei vecine în 2008 (...) Dacă Putin este un naţionalist autentic, cât şi liderul unui regim corupt, legătura dintre cele două este cinismul profund şi coroziv (pe care adepţii îl numesc «realism») ce caracterizează abordarea liderului rus faţă de politică şi viaţă.”

Tabăra lui Putin crede cu adevărat că guvernele democratice din vest vor să domine şi să umilească Rusia şi că discursul lor despre democraţie şi drepturile omului este doar ipocrizie şi minciună, adaugă autorul.

O caracteristică identificată de Rachman este că, la început, o bună parte din liderii cu mână de fier („strongmen” în original) erau văzuţi de presa vestică şi de liderii occidentali drept o nouă speranţă pentru nişte ţări aflate în declin, care nu şi-au atins niciodată potenţialul de care erau în stare: Modi, Xi Jinping, Rodrigo Duterte în Filipine, Erdogan în Turcia, Mohammed bin Salman în Arabia Saudită sau Abiy Ahmed în Etiopia. Acelaşi tratament l-a primit şi Putin, salutat în presa „quality” din afară drept un „reformator liberal” în primii lui ani la Kremlin. Totuşi, mergând mai adânc în istorie, până şi Fidel Castro, care a ţinut Cuba sub jug timp de peste 50 de ani, a avut parte iniţial de o serie de triumfuri economice.

Modelul a fost replicat cu succes şi de actualul dictator al Turciei: „La fel ca în cazul lui Putin, adoptarea stilului de mână forte nu a ieşit la cale imediat... Erdogan a devenit tot mai autocratic în cele două decenii de când se află la putere – întemniţând jurnalişti şi rivali politici, epurând armata, instanţele judecătoreşti şi administraţia publică, construindu-şi un palat imens în Ankara şi adoptând o viziune paranoică şi conspiraţionistă”.

Citind cartea lui Rachman, nu puteam să nu remarc faptul că, după sângerosul secol XX, oamenii par să nu fi învăţat nimic din istorie. Liderii autoritari ai secolului XXI – din sisteme dictatoriale sau democratice – încă folosesc mijloace „clasice” de a acapara puterea, precum schimbarea constituţiei, cumpărarea instituţiilor de presă şi combaterea virulentă a instanţelor judecătoreşti. Doar limbajul pe care îl folosesc pare uşor schimbat, adaptat la masa de cetăţeni din zilele noastre, nemulţumiţi pe bună dreptate de inegalităţile din ce în ce mai mare din ultimii ani.

În Europa, ideile lui Viktor Orban din Ungaria vecină şi ale lui Jarosław Kaczyński din Polonia propagă o luptă între „iliberalismul” pe care îl reprezintă cu mândrie şi „globaliştii” elitişti hotărâţi să şteargă graniţele şi culturile naţionale. Orban a declarat la un moment dat la Bruxelles că este pregătit „să construiască un nou stat, aşezat pe temelii iliberale şi naţionale în interiorul Uniunii Europene”.

„Epoca liderului cu mână de fier”, de Gideon Rachman

Încheind cartea într-un mod relativ optimist, Gideon Rachman argumentează că sistemele democratice, cu toate slăbiciunile de care au dat dovadă în ultimele două decenii, au în continuare legi şi instituţii care gestionează problema crucială a succesiunii la putere şi, în cele din urmă, sistemele politice durabile se bazează pe instituţii, nu indivizi. În aceeaşi notă, societăţile de succes au la bază legi, nu o conducere carismatică.

De asemenea, ideile distrugătoare asociate cu binecunoscutul cult al personalităţii nu par să aprindă un „beculeţ” alegătorilor liderilor de mână forte. De pildă, în Republica Populară Chineză, a doua superputere a lumii, Xi Jinping – acest Mao Zedong de rit nou – este întruchipat pe pereţii unor oraşe din ţara pe care o conduce cu lasere ieşindu-i din ochi şi o aură de salvator deasupra capului.

„Sub Xi, conducerea chineză a început, de asemenea, să renunţe la inhibiţiile legate de promovarea modelului său de guvernare în străinătate. Administraţiile chineze anterioare încercaseră să evite presiunea occidentală în domeniul dreptului omului sugerând că toate ţările ar trebui lăsate să-şi urmeze propria cale de dezvoltare”, continuă jurnalistul.

Aşa că, argumentau ele, Occidentul nu ar trebui să ţină predici Chinei şi, în schimb, China nu ar trebui să ţină predici restului lumi – un alt mod de a spune „Închideţi ochii la fărădelegile noastre şi vom închide şi noi ochii la ale voastre”. Purtătorii de cuvânt din epoca Xi au promovat însă un model chinezesc de dezvoltare, prezentat ca o alternativă la democraţia în stil occidental, mai potrivit pentru naţiunile în curs de dezvoltare, precum cele din Africa. În continentul negru, China caută, printre altele, forţa ieftină de cumpărare care a ajutat-o să îşi ridice economia după dictatura lui Mao, cât şi să îşi propage influenţa prin datorii şi „favoruri” acordate unor state din lumea a doua sau a treia.

În Statele Unite, principalul rival al Chinei, sentimentul de dinainte de 2016 era că politica şi societatea americane sunt imune la patologiile politice care afectau alte ţări mai puţin norocoase. Ideea, explică Rachman, a fost rezumată de titlul (ironic) al unui roman din 1935 despre ascensiunea unui dictator în SUA – It Can’t Happen Here (Nu se poate întâmpla aici – n. red.), care şi-a găsit mulţi cititori după victoria lui Trump.

„Ignorată de o bună parte a elitei americane, în anii de dinaintea alegerii lui Donald Trump, în Statele Unite a avut loc o creştere a numărului de morţi din disperare, amintind de Rusia anilor 1990 (...) Rata mortalităţii la bărbaţii albi fără facultate crescuse cu 22% între 1999 şi 2014. În aceeaşi perioadă, veniturile ajustate cu inflaţia în gospodăriile conduse de absolvenţi de liceu scăzuseră cu 19%.”

Pe de altă parte, nu exista o scădere atât de drastică a speranţei de viaţă a albilor cu facultate.

Rachman citează aici un studiu conform căruia mortalitatea în creştere  în rândul clasei muncitoare albe era stimulată de o epidemie de sinucideri şi nenorociri cauzate de abuzul de substanţe: alcoolism, boli hepatice, supradoze de heroină şi opioide pe bază de reţetă, deci se iterează şi în acest caz teoria că liderii de mână forte, mai mult sau mai puţin carismatici, vin la putere pe fondul unei crize sociale, în care electoratul devine tot mai fragmentat.