”Care este cea mai mare provocare în conducerea unui muzeu?“ întreabă jurnalista Anne, personaj interpretat de Elisabeth Moss, în deschiderea trailerului pentru filmul The Square. Filmul, în regia suedezului Ruben Östlund, a câştigat anul acesta premiul Palme D’Or, acordat la festivalul de la Cannes, şi este, totodată, unul dintre capetele de afiş din cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (anul acesta, festivalul se desfăşoară între 13 şi 22 octombrie).

În cadrul acestuia, de opt ani, producţiile elitiste de pe covorul roşu sunt aduse şi în cinematografe bucureştene precum Cinema Pro, Cinema Elvira Popescu, Cinemateca Eforie, Cinema Muzeul Ţăranului, dar şi în săli de cinema din alte şapte oraşe din ţară. Răspunsul la întrebarea jurnalistei vine din partea directorului muzeului şi este unul complex, cu referire la situaţia artei contemporane, pe care, în mod comic, Anne nu o înţelege, după cum reiese din reacţia ei: ”OK“.

L-am întrebat acelaşi lucru pe regizorul Cristian Mungiu, referindu-mă la provocările organizării festivalului de film, precum şi la cele pe care le are ca regizor în România. ”Când organizez festivalul, cea mai mare provocare este, în primul rând, finanţarea. Este destul de complicat, iar anvergura acestuia este dată de capacitatea de a-l finanţa cât mai bine“ – vine răspunsul.

Regizorul nu menţionează cifra exactă referitoare la dimensiunea bugetului necesar organizării festivalului, însă precizează că aceasta ”este de ordinul sutelor de mii de euro, în vreme ce festivaluri de anvergură similară din alte părţi ale lumii au bugete de peste 1-3 milioane de euro“. Oferă o comparaţie şi cu celelalte festivaluri de pe piaţa locală: este un buget de aproape şapte ori mai mic decât al celui mai mare buget de festival de film din România - Transilvania International Film Festival (TIFF), iar acesta are, la rândul lui, un buget de câteva ori mai mic decât al Festivalului Naţional de Teatru şi de zeci de ori mai mic decât al festivalului George Enescu. ”Avem toată stima pentru aceste manifestări dinspre alte arte, dar, nu ştiu de ce, cinematografia, care are mari cheltuieli ca să organizeze un festival, trebuie să fie întotdeauna la coada listei. Există nişte liste de acestea de festivaluri zise «naţionale», la minister, care primesc întotdeauna sprijin; or pe ele nu este niciun festival de film. Sperăm şi noi într-o bună zi la ideea că se poate face o listă adiacentă şi pentru festivalul de film.“ Mungiu spune că nu a purtat discuţii cu autorităţile în acest sens, însă speră la o astfel de iniţiativă care să sosească din partea lor.

Dimensiunea bugetului pentru organizarea unui festival de acest tip este, de altfel, reprezentativă pentru întreaga piaţă locală a filmului: în Franţa, de pildă, se fac 200-300 de filme anual, din diferite categorii, deopotrivă cu bugete reduse, care variază între 500.000 şi 1 milion de euro, dar şi cu valori de peste 5 milioane de euro, ajungând chiar şi la 30 de milioane de euro. ”Noi facem 10-12 filme pe an, iar bugetele filmelor noastre sunt, pentru majoritatea, de sub un milion de euro, variind între 300.000 şi 1 milion de euro. Cred că bugetele cele mai mari ale filmelor româneşti sunt până în 1,5-2,5 milioane de euro; mai mult nu“, descrie regizorul situaţia de pe piaţă.

Problema sesizată de el nu este însă legată de bugetele de producţie, pe care le descrie ”rezonabile“, ci de modul în care autorităţile privesc domeniul şi finanţarea acestuia. ”Sunt foarte îngrijorat că la un moment dat s-au exprimat nişte voci din Parlament care considerau că şi banii pe care îi avem, undeva la 10-12 milioane de euro pe an, sunt prea mulţi, deşi toată această sumă, tot bugetul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) pentru tot cinemaul românesc, este mai mic decât al unui film francez de succes, cu buget mediu.“ în aceste condiţii, reuşitele înregistrate de filmele româneşti sunt semnificative.

”Ne descurcăm colosal de bine la nivelul bugetului pe care îl avem, dar aceste bugete explică de ce nu putem face filme cu urmăriri de maşini, cu cai, de război etc. Oamenii se întreabă de ce facem filme în apartamente în care cineva e filmat cum îşi bea ciorba. Noi facem un anume gen de cinema care reflectă realitatea din jurul nostru şi aceasta este marca principală pentru care noi suntem foarte stimaţi - o anume revalorificare a realismului în cinema. Dar este o revalorificare foarte personală care în momentul de faţă constituie o tendinţă importantă din cinemaul mondial. Noi (reprezentanţii breslei, n.red.) credem că facem un anume gen de cinema, care este mai modern decât timpurile pe care le trăim aici, cultural şi, în special, cinematografic.“ Or, educaţia în acest sens nu a fost susţinută nici de dispariţia de pe piaţă, de pildă, a revistelor de cinema - ”ca atare nu mai are cine să comenteze, din cale afară, filmele acestea în absolută cunoştinţă de cauză şi să le plaseze unde le-ar fi locul“.

Acesta este de altfel şi scopul festivalurilor de tipul lui Les Films de Cannes à Bucarest, potrivit lui Mungiu. ”Au rolul de a obişnui oamenii cu un anume fel de radicalism; atunci când nu percepi acest ritm, ţine şi de tine, nu doar de producătorii de film. Dacă stai şi te uiţi numai la desene animate Disney de la doi ani până la 18 ani şi apoi la seriale TV şi filme americane, sigur că este greu să percepi şi un alt ritm, dar vina nu este numai a noastră, este şi a ta, în calitate de consumator, că nu te-ai educat destul.“

Cristian Mungiu spune că nu există un profil sociologic al tipului de public care vine la festivalul pe care îl coordonează, însă punctează: ”Chiar dacă îi uneşte dorinţa de a vedea aceste filme, sunt oameni de toate vârstele, poate puţin mai educaţi decât media, sunt oameni care au avut probabil o expunere şi un interes pentru cinema, pentru literatură, sunt deschişi, ies din casă. Trăim într-o societate foarte sedentară; majoritatea părinţilor noştri nu mai ies din casă, stau şi se uită la televizor şi se prostesc văzând anumite canale de televiziune încontinuu. Festivalul este pentru oameni care încă au interesul şi capacitatea să poată discuta.

“ Publicul de acest tip a crescut în cei opt ani de istorie a festivalului pe piaţa locală de la 3-4.000 de oameni la 25.000 anul trecut. ”Cel mai important este nu numai că a crescut numeric, fiindcă a crescut şi pe baza numărului de proiecţii, dar şi că a crescut ca indivizi, ca unici, care vin să descopere filmele acestea. Lucru pe care ne dorim să îl facem şi de acum înainte: să fie cât mai mulţi cei care descoperă plăcerea unui dialog în sala de cinema.“ Cât din costurile organizării festivalului sunt acoperite de vânzarea biletelor? ”Vânzarea biletelor cred că nu acoperă nici a douăzecea parte din acest buget - exploatarea de cinema în România nu aduce beneficii comerciale de luat în seamă, nu ai cum să faci acest lucru, fiindcă drepturile de difuzare a filmelor costă colosal de mult. Este nevoie să implici resurse private astfel încât filmele acestea să ajungă la spectatori - de regulă, dintr-un bilet de cinema de 15 lei, cred că înapoi la organizator ajung undeva la 25-30%.“

Regizorul spune că îşi doreşte ca festivalul să câştige notorietatea prin care publicul să fie informat de existenţa festivalului, iar cei care vin să îşi facă o hartă personală de proiecţii, după ce consultă site-ul evenimentului; ”să nu mă întâlnesc eu cu cineva pe stradă într-o lună de aici încolo să zică aoleu, nu am ştiut că a fost festivalul că aş fi venit. Acesta este obiectivul principal“. Apoi, i-ar plăcea ca oamenii să descopere cât mai multe filme, să înţeleagă că acestea sunt importante nu doar pentru conţinutul lor, ci că trebuie să stea şi în sală la discuţii cu regizorul ca să înţeleagă mai bine şi mai multe despre acestea. Regizorul consideră că participarea publicului românesc la festival ar fi şi o dovadă de respect faţă de invitaţii acestuia, cineaşti de calibru mondial, care fac un efort să fie prezenţi. ”Ei ar putea fi în această perioadă la o grămadă de alte festivaluri reputate din toată lumea şi totuşi aleg să vină aici să îşi prezinte filmul. Mi-aş dori foarte mult să existe curiozitate în rândul publicului, chiar dacă noi avem de regulă un public timid“, descrie el comportamentul celor prezenţi la ediţiile anterioare ale festivalului.

De altfel, următoarea provocare în organizarea festivalului se leagă de aducerea oaspeţilor de un calibru care să participe la eveniment. Potrivit lui, sunt peste 4.000 de festivaluri de film în toată lumea, iar la toate acestea este nevoie de nume importante, care atrag atenţie. La ediţia de anul acesta a Les Films de Cannes à Bucarest, de pildă, vin cineaşti precum Béla Tarr, regizorul maghiar cunoscut pentru filme precum The Turin Horse şi Sátántangó, cineastul francez Laurent Cantet, câştigătorul premiului Palme D’Or în 2008 cu drama Entre les murs, regizorul şi scenaristul italian Antonio Piazza, regizorul dramei Sicilian Ghost Story, prezentată în festival, jurnalistul şi criticul de film francez Jean-Michel Frodon, care a scris pentru publicaţii precum Le Point, Le Monde, şi a fost redactorul-şef al revistei Cahiers du cinema. ”Este un festival mic, dar în care avem o particularitate şi anume faptul că eu îi invit pe acei oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat eu însumi într-un alt festival, într-un anumit context şi, ca atare, ne putem permite să aducem oaspeţi cu mult mai importanţi decât anvergura acestui festival. Ei vin la festival dintr-un fel de amiciţie pentru mine şi dintr-un fel de stimă pentru cinematografia română şi pentru publicul de aici“, spune regizorul.

O altă provocare se leagă de aducerea de proiecţii de anvergură în avanpremieră. ”Putem face acest lucru de regulă datorită unei relaţii speciale pe care o am eu cu festivalul de la Cannes şi a unei anume reputaţii pe care încerc să o exploatez. Reuşim mai mult decât majoritatea festivalurilor din lume să avem cele mai multe premiere care au fost în mai la Cannes în acelaşi festival. Cred că avem mai multe decât sunt în New York Film Festival, Toronto sau alte festivaluri cu bugete de 100 de ori mai mari.“ Regizorul spune că ”dacă e să înceapă undeva aceste filme în România, atunci încep la acest festival“, coorganizat cu Thierry Frémaux, directorul Institutului Lumière şi al Cannes Film Festival.

Legat de provocările sale ca regizor în România, acestea constau în găsirea de timp pentru propriile proiecte. ”M-am lansat în foarte multe iniţiative, mi-ar plăcea ca multe lucruri să se întâmple în România legate de aceste festivaluri pe care le organizez, legate de restaurarea lanţului de cinematografe de care avem noi nevoie, legate de rescrierea legislaţiei de cinema de care avem nevoie şi am încercat, pe cât posibil, în ultimii 10 ani să mă implic în toate lucrurile acestea. Am ajuns însă la o vârstă la care cred că nu mai pot să continuu pe toate fronturile acestea şi sper ca aceia care sunt mai tineri să aibă energia şi echilibrul necesare şi limpezimea la cap ca să poată să continue toate aceste lucruri. Iar eu să pot să îmi văd de misiunea mea principală: filmul.“

Ieşeanul Cristian Mungiu şi-a câştigat reputaţia internaţională datorită filmelor despre societatea românească, în diferite etape ale acesteia: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Amintiri din Epoca de Aur sau Occident, După dealuri, Bacalaureat. A studiat literatura engleză la Universitatea din Iaşi, a lucrat pentru câţiva ani ca profesor şi ca jurnalist; ulterior, s-a înscris la Universitatea de Film din Bucureşti, unde a studiat regia de film. Evoluţia lui este strâns legată de Festivalul de Film de la Cannes, unde s-a făcut remarcat încă de la debutul său, din 2002: atunci a ajuns la Quinzaine de realisateurs, o secţiune a festivalului dedicată regizorilor independenţi, cu primul său film - Occident. în 2007 a scris şi regizat 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care a câştigat marele premiu Palme d’Or al festivalului. Filmul lui din 2012, După dealuri, a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu în cadrul festivalului din 2012, iar Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, protagonistele acestuia, au primit premiul pentru cea mai bună actriţă.

Regizorul Cristian Mungiu nu oferă detalii despre următoarele sale proiecte: ”Sunt atâtea etape preliminare în viaţa unui filmmaker până se hotărăşte ce are de făcut - nu îmi place să vorbesc nici până când e încheiată filmarea; după aceea e ceva de povestit“.

în ceea ce priveşte industria românescă a filmului, punctează: ”Sigur că mi-ar plăcea să crească până într-acolo încât să îşi merite acest mare nume de «industrie». Deocamdată este o manufactură, dar ce îmi doresc este să reuşesc să ne menţinem la nivelul acesta de interes pe care îl avem pentru filmele româneşti din ultimii 10 ani vreme de măcar încă 10 ani de acum încolo şi atunci va fi OK“. Spune, de asemenea, că nu îi place să dea sfaturi tinerilor regizori, aşa cum ”nici mie nu îmi plăcea să ascult sfaturi la vremea respectivă. Trebuie doar să îşi urmeze talentul, instinctul, să se instruiască şi să nu creadă că s-au născut artişti fiindcă viaţa este complexă. Trebuie să facă tot ce cred ei mai bine să-şi împlinească vocaţia“.