În timp ce majoritatea românilor fugeau de la un concediu la altul sau din Vamă la Electric Castle, lumina a rămas aprinsă toată vara într-unul dintre atelierele din incinta NOD makerspace.

Sala de pe Splaiul Unirii 160, care a fost transformată în spaţiu de coworking, găzuduieşte multe spirite libere. Unul dintre ele îşi petrece cea mai mare parte a timpului îmbrăcat într-un echipament care cântăreşte 12 kilograme, înconjurat de o duzină de polizoare şi de multe perii de sârmă.

La 31 de ani, Daniel Rădulescu îşi petrece zilnic mai mult timp cu masca de sudură pe cap decât fără ea. Cu ajutorul unor aparate de sudură complicate, îi ia câteva secunde să topească oţelul, la o temperatură de circa 1.200°C.

Apoi durează ore, zile şi săptămâni pentru ca oţelul să fie aşezat strat cu strat, în sute de straturi care dau naştere unor sculpturi complexe. Vizual, el compară acest proces cu modul în care funcţionează o imprimantă 3D. Doar că în acest caz „imprimanta” este chiar artistul.

Daniel Rădulescu în timp ce lucra la sculptura „Insomnia”

„E o diferenţă mare între mine şi un pictor. El poate picta în casă, dezbrăcat, ascultând liniştit muzică clasică, şi să facă ceva incredibil. Eu trebuie să trec peste toate lucrurile astea pentru că atmosfera unui atelier de metal nu e cea mai prietenoasă, şi trebuie nu doar să treci peste, ci să îţi placă. Ori îţi place, ori nu-ţi place. (...) Eu mă simt mai mult eu când sunt acolo cu masca pe cap decât atunci când merg pe stradă”, a explicat Daniel Rădulescu. 

Cu 94 de sculpturi vândute în 12 ţări de pe patru continente, artistul braşovean consideră că e abia la început. După ce trece de primele 100 de lucrări, crede el, va începe să conteze cu adevărat. Astăzi vinde cu mii de euro o lucrare, dar partea de business e în plan secundar.

IA UN LOC

Interviurile din această serie îşi propun să scoată la iveală oameni pasionaţi, dedicaţi, şi poveştile din spatele succesului lor.

Astăzi învăţăm despre OŢEL: aliaj de fier cu carbon şi cu alte elemente, folosit pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. Aceleaşi trăsături le-am descoperit la Daniel Rădulescu, tânărul sculptor român care îşi face un nume pe scena internaţională a artiştilor.

Înainte să intru în studioul aflat pe acelaşi etaj cu atelierul, ştiam că Daniel Rădulescu este unul dintre cei mai în vogă artişti români. Într-o perioadă în care frumuseţea vine cu filtru de Instagram, iar arta începe să existe prin NFT-uri, un tânăr pasionat de sculptură în oţel este un fel de rara avis.

De la colecţionari, pasionaţi şi până la oameni de afaceri sau politicieni, lista de aşteptare este lungă atunci când vine vorba de lucrările sale.

Câteva sculpturi, câteva desene, un birou, un monitor, un schelet de studiu, o serie de modelări în lut, rafturi cu cărţi, multe compasuri, o canapea şi o măsuţă – aşa arăta studioul în care lucrează sculptorul.

Totul este învăluit de la intrare în muzica lui Jo Blankenburg, mai exact „The Architects of Cronos”. Playlistul pe care îl foloseşte Daniel în timp ce lucrează este format din „muzică epică”, aşa cum aveam să aflu de la el. Printre toate elementele din studio, într-un colţ, se zăreşte un mic desen, încastrat într-o ramă de lemn, sub care stă un metru vechi, tocit de atâtea măsurători, dar pus la loc de cinste.

„Îmi place să desenez de când mă ştiu. Acela e primul meu desen, de la 3 ani. L-am pus în rama făcută de bunicul meu. El a fost tâmplar, sculptor în lemn şi pictor, dar mai mult tâmplar. După ce a murit, tot ce am de la el palpabil este rama şi metrul de la el din atelier”.

Rama făcută de bunicul lui Daniel şi metrul din ateleierul acestuia.

Mai întâi a fost desenul

Daniel Rădulescu desena orice prindea atunci când era copil, iar mama lui a observat înclinaţia sa şi l-a înscris din clasa a IV-a pe un traseu educaţional de arte.

„Dintr-a IV-a până într-a XII-a am făcut doar Artele. Ceea ce mi-a plăcut, încă desenez, încerc să păstrez zilnic partea de desen. Mă ajută să găsesc o idee, să şlefuiesc un concept”.

El termina în 2009 liceul de profil din Braşov, la secţia Grafică, iar în prezent consideră că desenul şi grafica digitală reprezintă doi dintre aşii pe care îi are în mânecă. După terminarea liceului a luat drumul Capitalei. Sculptura nu intrase încă în viaţa lui.

„A urmat o perioadă în care lucram foarte mult, făceam jocuri video, apoi am plecat şi am făcut reclame la un moment dat, toate în sfera graficii 3D, un domeniu care mi-a plăcut foarte mult şi pe care îl studiez încă din clasa a VIII-a”.

Lucrarea „Split” (foto: Cristian Ioan)

Îndemnat de un client care i-a devenit prieten şi, ulterior, mentor, Daniel şi-a luat inima în dinţi şi s-a înscris la facultate la vârsta de 24 de ani. La acel moment, era freelancer, renunţase la joburi şi lucra doar la proiecte pe care le prelua pe cont propriu. Exact în momentul în care considera că nu mai are timp de absolut nimic a început studiile la secţia Sculptură de la UNArte.

„Nu am simţit viaţa de student absolut deloc. E un mic regret undeva acolo, că nu am simţit viaţa de student de care tot aud. În anul întâi de facultate noaptea lucram şi ziua eram la atelier. A fost un moment în care lucram extraordinar de mult, încă am nişte foi pe care îmi organizam fiecare zi, fiecare oră, să ştiu exact ce fac. Aveam o disciplină foarte dură”.

Nervi de oţel

Întâlnirea cu metalul a reprezentat pentru Daniel Rădulescu un punct de cotitură, un moment în care lucrurile au căpătat mai mult sens. În timpul unui curs, el trebuia să realizeze un studiu în lut după Ecorşeul lui Brâncuşi.

„Am vrut să îl torn în praf de marmură, era fantezia mea atunci să fac asta. Ca să îl pot turna, trebuia să îi fac o armătură de metal care să susţină marmura. A trebuit să sudez primele fiare ca să fac asta şi mi-a plăcut super mult, mi s-a părut fascinant”.

Daniel spune că nu l-a atras sudura din exterior, dar a fost fascinat de momentul în care oţelul s-a transformat instant în lichid. Privirea lui, precum oţelul la temperaturi mari, s-a schimbat într-o secundă atunci când a început să vorbească despre acea clipă.

„Am terminat sculptura asta şi am căutat toate cuiele din facultate pentru a face prima mea sculptură din metal. Ea a reprezentat flama unui aparat de sudură”.

Sculptura „Don`t touch me” - lucrare inspirată de pandemie

În perioada facultăţii, el petrecea pe cât de mult timp posibil în atelierul de la UNArte, iar noaptea lucra la proiectele de freelancer pentru a se putea întreţine. Învăţase care portar îl lasă să intre mai devreme în atelierul de la facultate şi care îl lasă să stea până mai târziu. Unele dimineţi îl găseau încă de la ora 6 în atelier, de unde pleca abia pe la ora 22 sau 23.

„Ajungeam noaptea, dormeam când apucam, cu banii eram extraordinar de limitat, mergea totul pe minim. Orice bani scoteam îi băgam în atelier. Din banii de bursă mi-am luat primul polizor, primul flex. (...) Îmi plăcea să lucrez iarna pentru că nu era absolut nimeni în atelier, dar era atât de frig încât mai ieşeam afară să mă încălzesc”.

Iniţial, Daniel Rădulescu utiliza alte tehnici pentru sculptura în oţel, primele lui lucrări fiind realizate la electrod. În acelaşi timp era pasionat de maşini de scris, pe care le desfăcea şi din care lua bucăţi de metal care i se părea că se potrivesc între ele. Ca şi cum ai lua bucăţi din haine vechi şi le-ai contopi pentru a obţine haine noi.

Lucrarea „Runner”

„În 2016 m-a contactat galeria Cube de la Victoriei. Eu nu aveam în cap să fac o expoziţie, dar ei au văzut că am lucrări şi m-au întrebat dacă aş vrea să expun la ei. Toţi banii pe care îi aveam i-am băgat acolo în cărţi de vizită, flyere, un anumit vin pentru invitaţi, anumite pahare de vin, am văzut totul ca pe o investiţie”.

Atent la fiecare detaliu, Daniel a reuşit atunci să vândă toate operele expuse. Opera din cuie pe care a făcut-o după prima întâlnire cu sudura a ajuns chiar să se vândă cu 300 de euro. Tot atunci, el a început să cunoască oameni pasionaţi de artă şi colecţionari.

„Mi-a deschis apetitul şi am reuşit să iau toţi banii ăia şi să îi bag în material şi în tehnologie, mi-am luat încă un polizor, încă o bormaşină. De aici am investit în altă tehnologie de sudură, pe care o folosesc şi în prezent, după care am upgradat iar să iau ceva şi mai interesant. În prezent tehnologia pe care o folosesc funcţionează pe bază de sârmă, nu de electrod, şi îmi permite să adaug oţel strat cu strat”.

Sculptura „The Philosopher”

Una dintre lucrările de referinţă care i-au ieşit în perioada imediat următoare a fost realizată din 10.000 de piuliţe sudate individual, lucrare cu care a reuşit şi să exploreze tehnica utilizată în prezent, şi care a servit drept lucrarea sa de licenţă.

„Atunci practicam ceva ce în prezent nu prea mai fac. Împrăştiam foarte mult lucrările prin oraş. După ce am făcut grafică la diverşi clienţi aveam relaţii şi conexiuni bune, şi mi-am dat seama că poţi suna pe cineva cu o locaţie interesantă şi să îl întrebi dacă poţi ţine lucrarea ta acolo, oferind şi comision în cazul în care vinzi. Omul se alege şi cu un obiect interesant şi poate face rost şi de bani. E win-win”.

Pe aceeaşi idee, el consideră că mai mulţi artişti ar trebui să îşi scoată lucrările în lume în loc să le păstreze în atelier, unde se prăfuiesc şi nu le vede nimeni.

Daniel a început să se despartă treptat de partea de freelancing odată cu terminarea facultăţii. A lucrat până în acel moment cu aproape 100 de firme, iar maniera perfecţionistă a continuat să îi aducă diferite comenzi, faţă de care a devenit însă mult mai selectiv.

Lucrarea „Own your destiny”

Inspiraţia lui pentru lucrări nu vine dintr-o sursă anume, ci din toate. Nu face lucrări pe comandă, nu sculptează după o poză a unui client, ci doar din propriul suflu creativ.

„De obicei, în fiecare zi când desenez citesc anumite lucruri care pot fi de natură filosofică, spirituală, toate domeniile, cât mai aleatoriu posibil, tocmai ca să îmi forţez mintea să se ducă mai departe. Dacă stau doar cu caietul în faţă mă cam învârt în jurul aceloraşi subiecte şi am nevoie de ceva să îmi deschidă apetitul”.

Realizarea unei sculpturi reprezintă un întreg proces, iar Daniel trebuie să aibă lucrarea foarte clar în minte înaintea de a o realiza, întrucât „unde e oţel, e oţel”, aşa cum subliniază artistul.

„E un proces, ajung acasă, mă gândesc la ea, noaptea o visez, mă trezesc cu gândul la ea, vin aici şi încep să lucrez, mă mai gândesc, îi mai fac o poză, mă uit noaptea acasă, notez idei, a doua zi o mai pun să mă uit la ea, să văd ce nu îmi place”. 

Sculptura „The soul speech”

Următorul nivel

Astăzi, Daniel Rădulescu lucrează pe liste de aşteptare, iar pentru fiecare lucrare de-a lui există mai mulţi doritori. Cu toate acestea, nu repetă niciodată o lucrare şi nu îşi doreşte să devină „fabrică”.

„Cred că am o listă de aşteptare care se întinde deja pe doi ani. Dacă am o lucrare pe care o vor mai mulţi oameni, dar pe care am vândut-o deja, prima întrebare este dacă o refac. Mereu spun că nu o refac. Consider că trăim într-o lume cu idei infinite şi nu e cazul să refac aceeaşi lucrare”.

Nouă din zece clienţi apreciază mult faptul că Daniel nu repetă lucrările şi văd această atitudine aşa cum ar trebui văzută din partea unui artist: ca pe o dovadă de respect.

„Nu pot nici eu să mai am acelaşi entuziasm. Să fac lucrarea respectivă a necesitat o insomnie, două, trei, o săptămână în care m-am agonizat cum să fac, cum să nu fac. E un proces, o energie pe care o aloc. (...) Dacă refaci o lucrare o faci doar pentru bani. N-ai cum să spui că o faci din suflet, să fim realişti. Nu există aşa ceva”.

Lucrarea „Stardust”

A învăţat că preţul unui artist trebuie să crească în timp, şi nu în funcţie de cum are acel artist nevoie de bani. A învăţat că toată această activitate are şi o parte de business, dar această parte este în plan secundar. Până acum, cea mai scumpă lucrare pe care a vândut-o se ridică la 16.000 de euro.

„Din asta trăiesc. Începutul era greu pentru că munceam mult la o lucrare. Preţurile au crescut, recunosc că nu sunt ieftin, dar nici nu vreau să fac prea multe lucrări. Ideal pentru mine este să am 10 clienţi pe an şi cam asta este. (...) Nu vreau să devin fabrică”.

Notiţele lui Daniel Rădulescu sunt complexe şi cuprind toate detaliile despre fiecare lucrare, de la preţul cu care a fost vândută până la persoana care a cumpărat-o şi ce s-a întâmplat ulterior cu lucrarea.

Partea de business intervine în funcţie de context şi în funcţie de client. Majoritatea clienţilor le cumpără pentru ei, nu pentru investiţie.Sculptorul consideră că are trei tipuri de clienţi: cei care cumpără pentru că le-a stârnit o emoţie, cei care cumpără ca investiţie şi colecţionarii clasici.

„Dacă am zece lucrări prefer să ajungă la zece oameni, nu toate la unul singur. Am avut un client căruia am refuzat să îi mai vând. Devenise obsedat de lucrările mele şi voia să cumpere orice făceam, dar trebuie să existe o limită pentru că nu mă ajută”.

Sculptura „Balance, Struggle and Support”

O zi din viaţa lui de astăzi nu diferă foarte mult ca volum de muncă de zilele din facultate, când intra primul şi pleca ultimul din atelier. Acum vine la atelier în primele ore ale dimineţii, porneşte aerul condiţionat la metal, „să fie răcoare”, îşi pune cafeaua şi îşi pregăteşte playlistul cu muzică epică. Printre sesiunile de atelier acum se mai strecoară în pauză şi discuţiile cu clienţii, ceea ce îl forţează în continuare să fie extrem de organizat.

În continuare, Daniel Rădulescu se pregăteşte să se mute într-un nou atelier, mai mare, unde va putea să încerce şi sculpturi monumentale, întrucât are solicitări şi pentru astfel de lucrări. Acolo vrea să coopteze ucenici, aşa cum a mai făcut în trecut, care să îl ajute în atelier pentru a se dezvolta împreună.

„Vreau uşor să mă axez puţin mai internaţional, pe expoziţii în afară. Sunt mai concentrat pe colecţionarii de afară. Sunt concetrat şi pe cei de la noi, dar aş merge spre cei de afară pentru că îmi deschid o piaţă nouă. Am vândut câteva lucrări în Canada şi deja mă contactează oameni de acolo”.

Totodată, sculptorul nu este setat pe oţel pentru toată viaţa şi este deschis să exploreze şi îmbinarea acestuia cu alte materiale. Până acum, oţelul este cel care îi permite să-şi manifeste viziunea şi arta.

Lucrul cu metalul în atelier este extraordinar de obositor, iar în final devine chiar toxic pentru sănătate, indiferent de nivelul măsurilor de protecţie. Din această cauză, l-am întrebat pe Daniel de ce face asta.

„Ceea ce fac eu, ca mediu, ştiu că mă ucide încet, inclusiv cât mă agit la lucrări, insomniile, mă ucid încet. Dar cred că m-ar ucide mai mult să nu o fac. E o chestie pe care trebuie să o fac, e parte din mine. E ca şi cum mi-ai spune să nu mai respir”.

Daniel, în costumul de 12 kg, lângă o lucrare