Potrivit datelor Eurostat, România ocupă un loc fruntaş în topul ţărilor europene cu cea mai mare rată a persoanelor care lucrează pe cont propriu, respectiv 17% din populaţia ocupată, fiind depăşită doar de Grecia (30%), Italia (22%) şi Polonia (18%). Mulţi dintre cei care au ales să lucreze ca freelanceri, după ce au primit „votul publicului”, devenind suficient de cunoscuţi în industria în care activează, au decis să îmbine şi meseria de antreprenor cu cea de liber- profesionist, pornind mici businessuri conexe, mai ales că cele două, în unele cazuri, sunt relativ înrudite. Iar când vine vorba de diversitate, freelancingul nu are limite.

Pentru a afla mai multe despre cum o duc freelancerii români, cât câştigă, cu ce se ocupă şi ce i-a determinat – cel puţin pe unii – să renunţe definitiv la statutul de angajat, am intervievat câteva persoane din diferite domenii, de la care am aflat, printre altele, că uneori confortul unui salariu constant care îţi intră regulat pe card la data fixă e poate mai mare decât cel oferit de un regim de lucru flexibil, pe cont propriu, în care totuşi eşti direct responsabil de veniturile lunare pe care le obţii, dar că satisfacţia unei libertăţi de exprimare neîngrădite, de pildă, compensează din plin acest compromis. Cu ce provocări vine, aşadar, statutul de freelancer în România?

Alex Ceauşu, 36 de ani, regizor

De meserie regizor, Alex Ceauşu are la activ în portofoliu peste 600 de videoclipuri, cu milioane de vizualizări pe YouTube. Cu toate că, e drept, mulţi accesează un clip video pentru artistul şi hitul pe vor să îl asculte, o contribuţie nu mai puţin importantă o are şi cadrul în care este montată melodia respectivă. Puţini ştiu însă ce presupune regizarea şi montarea unui videoclip: zile sau nopţi întregi de filmare, căutarea celui mai bun cadru, a luminii sau a decorului, ba chiar şi lungi zboruri pe alte continente, pentru a crea atmosfera potrivită unei piese. Dar asta înseamnă, totodată, să îmbini utilul cu plăcutul, după cum spune chiar el.

Încă din liceu Alex Ceauşu a urmat filiera economică, continuând cu ASE-ul şi cu un master tot în economie, însă după vreo zece ani de ştiinţe economice avea să descopere că nu cifrele sunt cele care îl pasionează cu adevărat, aşa că a devenit regizor. Drumul până aici a fost însă presărat cu multe alte încercări de a-şi găsi o carieră pe gustul său: în timpul liceului a făcut parte dintr-o trupă de hip hop; apoi, o perioadă, după ce a stat foarte mult prin studiouri, a lucrat şi ca inginer de sunet. În acest timp a învăţat singur să cânte la pian, iar mai târziu, pentru a-şi asigura un venit lunar, a început să predea pian şi canto copiilor, îmbinând meseria de profesor cu cea de inginer de sunet. „După ce am terminat cei patru ani de facultate, în timpul masterului am făcut primul business – am înfiinţat, alături de un prieten, o minicasă de discuri. Îi spun mini pentru că am avut doar un proiect, dar un proiect fantastic care s-a vândut în peste 300.000 de exemplare, ceea ce ne-a adus un profit de peste 1 miliard de lei vechi, la vremea aceea”, îşi aminteşte el. Cu toate că prima experienţă ca antreprenor a fost un succes, „durata de viaţă” a businessului nu a fost lungă. „Eram doi tineri în jurul vârstei de 22 de ani, n-am ştiut să manageriem prea bine profitul, am investit în tot felul de proiecte care s-au dovedit inutile mai târziu.” Tot în acea perioadă povesteşte că a înfiinţat şi prima televiziune online din România, dar din lipsă de oameni şi resurse nu a reuşit să o susţină. „După toate acestea, cu ceva bani rămaşi din businessul cu casa de discuri am cumpărat o cameră video profesională şi echipament de sonorizare şi mergeam la diverse evenimente ca DJ şi cameraman. Am fost într-un singur an la peste 50 de nunţi şi botezuri.” La 23 de ani, cu camera video pe care o cumpărase pentru evenimente, a filmat primul clip. „Simţeam însă că pot mai mult decât să-i filmez pe alţii pur şi simplu, tot timpul îmi venea să-i aranjez, să le zic cum să stea şi ce să facă – lucru pe care nu-l puteam face la o nuntă. În timpul liber luam camera şi mergeam cu ea pe câmp, filmam flori, insecte. Orice.”

Într-o zi a făcut un clip în care s-a filmat singur, a montat cadrele pe o melodie a lui Robbie Williams şi spune că atunci şi-a dat seama că asta este ceea ce îşi dorea să facă pe mai departe. „Acum, că ştiam ce îmi doresc să fac, am sunat un prieten hip hopper şi i-am propus să-i fac un clip, pe gratis. A ieşit foarte bine şi de acolo a început practic cariera mea. S-a dus din vorbă-n vorbă şi în doi ani de zile ajunsesem să fac clipuri tuturor hip hopperilor din România.” Al doilea clip i-a adus şi primii bani: 700 de lei, „iar de la al zecelea deja urcasem preţul la 300 de euro, ca într-un an de zile să ajung să câştig cât regizorii renumiţi din acele timpuri”. 

Nu a fost angajat niciodată, pentru că nu a văzut niciodată un dezavantaj la lucrul în regim de freelancing. „Tot timpul am gândit singur pentru mine, am luat singur deciziile şi mi-am asumat ce am făcut. Sunt de părere că atunci când lucrezi pentru tine dai totul, dacă lucrezi pentru vreo companie se poate merge şi pe principiul «timpul trece, leafa merge»”.

Potrivit lui, în România un regizor, dacă are doar acest job, câştigă cât să poată avea un trai modest, dar liniştit. „Mulţi m-au întrebat de ce nu am plecat din ţară, ştiind că oriunde într-un stat dezvoltat un regizor ar câştiga mult mai bine. Am preferat să rămân aici, dar ca să câştig cât un regizor din Franţa, Anglia sau SUA a trebuit să muncesc mai mult”, şi asta, spune el, pentru că în ţările acelea un regizor îşi face doar jobul de regizor şi e mulţumit cu venitul lunar, însă aici, pentru a ajunge la acele venituri, el face şi producţie, este şi director de imagine, îşi pune singur lumina şi aleargă cu camera în mână, montează şi colorizează. „Practic fac cam 5-6 joburi în acelaşi timp.” Lunar are în jur de 6-7 proiecte şi, cu excepţia primei camere video, pe care mai târziu a dat-o la schimb pe un pian, Ceauşu spune că nu a mai investit vreodată în echipamente de filmare. „Tot ce folosesc închiriez. Echipamentele se upgradează din şase în şase luni şi nu e rentabil să cumperi, cel puţin pentru unul ca mine, care se ocupă de partea creativă a proiectului”, explică el.

Alex Ceauşu povesteşte că a luat destul de repede contact cu proiectele internaţionale, la 3-4 ani de la debut începând să fie contactat de artişti străini. „De câţiva ani pot spune că filmez mai mult pentru artişti străini decât pentru români. De-a lungul anilor am făcut clipuri pentru artişti internaţionali precum Shaggy, David Bisbal, R City, Omi, Markus Schulz şi mulţi alţii.”

Timp de peste 10 ani spune că s-a dedicat total meseriei de regizor. „Nimic nu a fost mai important decât filmatul, montatul, producţia. Am îmbinat utilul cu plăcutul şi ca să schimb cumva starea, să mă simt şi puţin în vacanţă, filmam clipuri în tot felul de ţări exotice. Acum încerc să mă echilibrez, să-mi aloc timp şi pentru mine, pentru nevoile de zi cu zi.” Ca planuri de viitor, spune că foarte curând va trece la film. „Îmi doresc asta şi simt că a venit momentul să fac acest pas. Voi rămâne cu siguranţă în România, pentru că pot face de aici orice proiect internaţional şi mai e şi vorba aia: «Decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş».” 

Ovidiu Oltean, 31 de ani, speaker motivaţional

"Eu mi-am schimbat viaţa cam de două ori în mod major”, începe Ovidiu Oltean, speaker motivaţional, povestea parcursului său profesional. Absolvent al Universităţii Politehnica din Cluj – Facultatea de Automatică şi Calculatoare, el spune că după ce a studiat cam 8 ani de informatică a realizat că nu îi place deloc domeniul acesta. Aşa a apărut prima schimbare din carieră. „Munca repetitivă şi statică la birou nu mi-a plăcut deloc. Aşa că am mers într-o zonă care îmi era foarte puţin familiară dar în care câtuşi de puţin aveam un gram de experienţă, şi anume vânzările”, şi asta pentru că pe perioada facultăţii fusese plecat de două ori în Statele Unite prin programul work & travel, unde lucrase tot în vânzări – aşa că a căutat cursuri ca să înveţe şi să devină agent de vânzări profesionist. După ce a terminat facultatea a lucrat trei ani în vânzări schimbând firmă după firmă: „Ori mă plictiseam, ori nu eram suficient de mulţumit de remuneraţie, ori nu-mi plăceau produsele sau serviciile pe care le vindeam. Nu mă regăseam deloc în domeniul respectiv”. Al doilea moment crucial din cariera sa a venit în 2012, când unul dintre clienţii săi din vânzări l-a invitat la o întâlnire a unui club de public speaking – Toastmasters. „L-am refuzat de vreo trei ori la rând, a patra oară m-am dus şi mi-a plăcut foarte mult ce se întâmpla acolo: ieşeau oameni în faţa unui amfiteatru, ţineau discursuri, erau evaluaţi. Am devenit membru şi o perioadă de vreo opt luni de zile în paralel cu a fi agent de vânzări mergeam o dată pe săptămână să ţin discursuri, să fiu evaluat de colegii mei din club.” În mai 2013 a participat la primul concurs naţional de public speaking, de la Timişoara, pe care l-a câştigat. „Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că am găsit un domeniu care îmi place şi sunt şi bun la asta. Aşa că de ziua mea, când am făcut 25 de ani, mi-am dat demisia şi am plecat din vânzări. Am văzut că în România mai sunt şi alţii care trăiesc din training, conferinţe, speaking. Aşa că m-am gândit: De ce nu? Aş putea să fac şi eu lucrul ăsta.” A durat ceva timp până când proiectele şi evenimentele de public speaking pe care le organiza au început să funcţioneze, până când au început să vină clienţi în consultanţă şi în coaching şi până a început să ţină primele traininguri, dar spune că după ce, în 2014, a obţinut primele premii naţionale şi ulterior primele titluri europene la conferinţe internaţionale, care l-au ajutat să îşi construiască o credibilitate şi o autoritate în domeniu, lucrurile au intrat pe un făgaş normal, iar din aprilie 2014 a decis să se ocupe de această zonă full time. „Spun aprilie 2014 pentru că a durat vreo nouă luni să ajung la nivelul de venituri egal cu cel pe care îl aveam ca angajat în vânzări”, menţionează el. Primul eveniment la care a fost plătit i-a adus o remuneraţie de 75 de euro pentru un discurs de aproximativ 30 de minute. „În rest, mi-am organizat seminariile unde la final am promovat un curs sau un produs, sau am vândut ceva – asta nu intră la categoria de speech. Oamenii au venit gratuit la seminar, dar la final au cumpărat ceva.” În primele luni câştiga undeva între 500 şi 600 de euro. Între timp suma a crescut de 5-6 ori, „pentru că în momentul în care eşti angajat există un singur canal pe care vin banii, de la şef. Ca freelancer trebuie să construieşti şi să-ţi creezi câte canale financiare te duce capul, în funcţie de creativitatea ta: cursuri online, şedinţe de coaching, traininguri, cărţi, workshopuri. Depinde doar de inventivitate, să studiezi un pic piaţa, să vezi ce anume se caută, ce doresc oamenii, dar poţi să îţi construieşti oricând mai multe canale”, punctează Oltean. El spune că în rolul de freelancer are şi o serie de colaboratori şi echipe cu care lucrează, însă nu ca angajaţi. Cu toate că există numeroase avantaje când lucrezi ca freelancer, Oltean spune că există totuşi şi un mare dezavantaj: faptul că trebuie să îşi găsească singur clienţii. „Cu excepţia vânzărilor, unde este jobul tău să găseşti clienţi, dacă eşti angajat undeva nu e nevoie să-ţi baţi capul cu a aduce oameni cu care să lucrezi, pentru că se ocupă altcineva de ei, nu trebuie să te gândeşti cum ajung banii în firmă, din ce bani sunt plătiţi angajaţii. În momentul în care eşti freelancer, eşti de capul tău, e prima şi cea mai mare grijă care îţi mănâncă toţi nervii şi din cauza căreia stai şi te gândeşti încontinuu: Cum fac rost de clienţi?” Cu toate acestea, nu s-ar mai întoarce niciodată la statutul de angajat. „Libertatea pe care ţi-o dă faptul că nu eşti constrâns de nimeni şi poţi să-ţi creezi tu produsele şi serviciile cred că e cel mai mare beneficiu şi avantaj pe care l-am trăit. Este motivul pentru care nu m-aş duce înapoi în rolul de angajat, indiferent de titlul sau descrierea jobului pe care l-aş avea şi indiferent de remuneraţie. Chiar dacă ar fi mai mare, aş fi constrâns la a face ceea ce îmi dictează cineva, la un program fix şi cu anumite taskuri obligatorii.”

Potrivit lui, în meseria pe care o practică factorii care contribuie la dobândirea succesului sunt: un marketing bun, multe recomandări şi livrarea unor servicii şi produse atât de bune încât oamenii să te recomande fără ca tu să le ceri. În cursurile de pregătire a investit în total circa 3.000-4.000 de euro. În prezent urmează o serie de cursuri din arii complementare şi s-a înscris şi la teatru, deoarece doreşte să îşi dezvolte partea de expresivitate corporală, facială, vocală. Lunar, Ovidiu Oltean moderează cam două-trei evenimente corporate sau publice. În plus, în fiecare lună are şi un training de public speaking, precum şi 3-4 întâlniri unu la unu în zona de coaching, cu clienţi pe care îi învaţă să îşi construiască discursurile. El spune că nu are un program fix, ci îl construieşte de la o zi la alta, în funcţie de evenimentele programate. Printre pasiunile sale se numără actoria, literatura şi squash-ul. Oltean crede că, dacă din punct de vedere financiar ar avea câştiguri cel puţin egale, ar fi dispus să renunţe la meseria actuală pentru teatru, însă momentan proiectele la care participă în zona de actorie sunt din pură pasiune.

George Bonea, 30 de ani, copywriter şi speaker demotivaţional

„Am terminat Jurnalismul, sunt copywriter de cinci ani, am activat în presă, în radio, şapte ani în stand-up comedy, am scris o carte, îmi doresc foarte mult să îmi găsesc timp să o scriu şi pe-a doua şi de ceva timp sunt speaker demotivaţional”, se descrie George Bonea într-o frază. Cu toate că toată lumea ştie ce presupune meseria de speaker motivaţional, noţiunea de speaker demotivaţional poate fi însă un element de noutate, aşa că George Bonea a venit cu explicaţia: „Un răspuns la avalanşa de speakeri motivaţionali, cinic şi serios la toate gonflările artificiale pe care le fac speakerii motivaţionali atunci când vorbesc despre viaţă”. Mai precis, a adăugat el, e un răspuns sincer la ceea ce spune un speaker motivaţional când îţi spune că tot ce ai nevoie este atitudinea. „Eu zic că atitudinea nu este tot ce trebuie să ai, nu e răspunsul neapărat la problemă, şi oricum, oricâtă atitudine ai avea, nu poţi să suplineşti alte minusuri cu atitudinea.”

Bonea a lansat pe YouTube canalul „Speakerul demotivaţional” anul acesta în luna martie şi spune că se ocupă de el alături de o echipă care asigură partea tehnică. „Din calculele noastre, după peste 30 de episoade am ajuns să ne amortizăm investiţia tehnică – închiriatul aparaturii.” În martie, când a lansat proiectul, avea 2.000 de subscriberi „veniţi în ani de zile de activitate pe YouTube” şi în câteva luni a ajuns la peste 48.000. „A fost un boom atât pe YouTube cât şi pe Instagram şi Facebook. Şi, bineînţeles, pe Twitter, unde a ajuns la 600 de subscriberi”, spune el, amuzat, adăugând că probabil românii vor vrea să înceapă să folosească Twitterul când acesta va ţine de domeniul trecutului. „În România n-o să se conducă niciodată bine”; „Eşti pregătit să îţi pierzi locul de muncă?”; „Eşti medic în România? Pleacă” sunt câteva dintre titlurile videoclipurilor încărcate de Bonea pe canalul său de YouTube şi care au zeci de mii de vizualizări.

Agenda sa începe la o oră mică din zi. „Mă trezesc destul de devreme, cam la 5:30, şi mă duc să alerg. Iau micul dejun, citesc presa, încerc să fiu cât mai la current. Apoi urmează munca de birou, copywritingul, după care mă întorc acasă şi rezolv celelalte proiecte.” El spune că, financiar, ar putea să trăiască din proiectele pe care le face pe lângă jobul de copywriter, „dar problema nu ţi-o pui – şi acesta e un subiect care se discută foarte puţin atunci când se discută despre freelancing – dacă poţi să trăieşti financiar din ceea ce faci pe lângă muncă, dacă munca te ajută în vreun fel pe tine ca structură umană. Pentru că, da, poate fi frustrant să te trezeşti, să te duci la birou, să stai la birou, de multe ori simţi probabil că e timp consumat, că nu faci nimic, sau poate e un colectiv care te frustrează în anumite cazuri. Dar în cazul meu, particular, munca mă structurează. Faptul că trebuie să mă duc şi să lucrez cu nişte oameni într-un colectiv şi să ţin cont de un calendar, să avem nişte şedinţe ordonate, mă ordonează pe mine şi în viaţa de dincolo de birou. Cel mai probabil, dacă nu aş avea munca de birou, aş fi foarte dezlânat în restul timpului, cu freelancingul, pentru că nu aş avea mindsetul de om ordonat.”

Ca freelancer are lunar cam două-trei proiecte pe zona de copywriting, care spune că apar în funcţie de recomandări. Bonea spune că fiecare freelancer negociază în funcţie de experienţă şi de volum. El, de pildă, pune foarte mult preţ, atunci când negociază remuneraţia, pe timpul pe care i-l ocupă proiectul, în ideea în care nu prea are. „La cât de înghesuit e calendarul, trebuie să îmi placă foarte mult ceea ce îmi propune şi de obicei ăsta este un punct forte atunci când aleg să lucrez pentru cineva, să mi se potrivească.”

Ca planuri de viitor spune că s-a gândit de multe ori să plece peste hotare şi crede că la un moment dat chiar se va gândi serios la asta. „Aparent toată planeta este deschisă, dacă tu eşti deschis să înveţi o altă limbă, să te adaptezi unei alte culturi şi dacă ştii ce îţi doreşti de la cultura pe care vrei s-o asimilezi.”

Dan Frînculescu, 38 de ani, comedian şi publicitar

Dan Frînculescu este, potrivit unei scurte autodescrieri, comedian, publicitar, ocazional DJ, pasionat de specii de păsări, muzică şi călătorii în locuri unde e mai cald decât în locul din care plăteşte călătoria. A început să facă stand-up în urmă cu un an şi jumătate: „Scriam comedie de ceva ani şi am zis ca n-ar fi rău să o şi livrez pentru un public care bea o bere şi sparge un fistic”. Primul spectacol la care a participat a fost unul caritabil, la Club 99, unde a câştigat „nişte emoţie şi nişte aplauze”.

Frînculescu spune că în România un comedian câştigă „suficient cât să îşi permită mese calde şi mahmureli controlabile. Chiar şi la început, ca mine.”

În prezent lucrează în publicitate, în comedie şi alte zone conexe şi, chiar dacă nu dezvăluie la cât ajung veniturile sale, spune că treaba merge. „Eu sunt fifty-fifty, freelancer în publicitate şi comedian. Nu am aşa de multe spectacole ca un comedian full time, dar destule cât să pot să-mi spun «comedian» fără să par impostor. Nu am rate şi nu plătesc chirii.”

Avantajele lucrului în regim de freelancing, spune el, sunt că nu eşti într-o corporaţie sau companie full time, că poţi să lucrezi de la 9 la 6 alegându-ţi tu dacă AM sau PM şi că ai şanse mari să nu te bronzezi cu badge. Peste zece ani se vede livrând în continuare umor. „Şi n-ar fi rău ca umorul să fie exprimat şi în România, şi într-o ţară vorbitoare de engleză.”

Cristi Popesco, 34 de ani, comedian

Cristi Popesco este din Suceava, iar în Capitală a venit în 2004, la facultate. „M-am înscris la Fizică-Informatică pentru că se intra cu dosar, şi am dat şi la Relaţii Publice şi Publicitate, unde n-am reuşit să intru la zi, aşa că m-am înscris la distanţă. La Fizică am mers doar două săptămâni, că nu era de mine. Voiam să fac publicitate pentru că îmi plăcea emisiunea Marcă înregistrată cu Andi Moisescu. După un an am dat şi la ASE – Management Economic, unde am intrat la zi. Doar ASE-ul l-am şi finalizat”, povesteşte el.

De-a lungul timpului a avut diverse joburi, care mai de care mai diverse: vânzător de spaţiu publicitar, operator calculator, traducător, trader la bursă, contabil şi media planner. Cel mai mult spune că i-a plăcut în agenţia de media, unde a stat şase ani, şi cel mai puţin i-a plăcut contabilitatea, „de care am scăpat relativ greu pentru că era fix în perioada crizei şi nu prea găseai locuri de muncă”. De stand-up a decis să se apuce prin 2010, prima interacţiune cu scena fiind pe 26 octombrie, după ce făcuse ceva research şi constatase că cel mai potrivit loc din care să înceapă ar fi Club 99. „Mi-a fost foarte greu să îmi fac curaj pentru că de fel sunt timid şi introvertit. În ziua respectivă aş fi preferat să mă lovească o maşină că să nu mai fie nevoie să urc pe scenă în faţă unor necunoscuţi. Dar nu m-a lovit nicio maşină, aşa că am urcat cu o hârtie în mână, tremurând, şi am citit glumele. Băieţii mai cu experienţă mi-au zis că a fost bine şi să mai merg. În noaptea aia nu am dormit deloc, atât de încărcat de emoţie eram”, îşi aminteşte el.

Iniţial, la serile de open mic (seara amatorilor – n. red.) nu a fost plătit. Primii bani – 100 de lei – i-a făcut când a mers în deschiderea unui show al comedienilor Teo, Vio şi Costel. Nu îşi aminteşte ce a făcut cu banii, dar spune că „e un moment magic să fii plătit făcând ceva ce îţi place foarte mult”. De obicei, spune că încearcă să scrie texte pentru spectacolele sale dimineaţa, la cafea. „Am un target să scriu zilnic câte ceva pentru stand-up. Sunt zile în care sunt foarte productiv, dar şi zile în care nu iese nimic. Important e să rămân consecvent.”

În prezent, focusul său principal e pe stand-up comedy şi, de când a deschis Comics Club alături de alţi trei comedieni – Toma Alexandru, Sorin Pârcălab şi Sergiu Floroaia, spune că au show-uri în fiecare săptămână, vinerea şi sâmbăta, chiar şi pe timpul verii, deoarece clubul are terasă. „Pe lângă show-urile de la club, de câteva ori pe an avem turnee naţionale. Pe lângă asta avem multe proiecte pe care le facem pentru notorietate – «Râzi ca prostu», «Una Scurtă», «Arde-mă», roast-uri, podcasturi. Încerc să filmez regulat şi podcastul meu «Popesco Show». Am constatat că lumea vine la show-urile de stand-up dacă te ştie deja din altă parte – TV sau online.”

Popesco spune că este foarte greu de spus cât câştigă un comedian în România, acest lucru depinzând de nivelul de popularitate, de cât de des merge în turnee, câte show-uri are, câţi oameni aduce la spectacole. „Mersul în turnee ţine şi de cât de des reuşeşti să schimbi materialul, pentru că nu poţi să mergi cu aceleaşi glume”, subliniază el. Pe lângă aceste surse de venit, spune că se fac bani şi din reclame, emisiuni TV sau spectacole corporate. „Aici depinde iarăşi de nivelul de popularitate. Cu cât eşti mai cunoscut, cu atât te vor brandurile mai mult.”

Comedianul susţine că în prima fază nu se poate trăi doar din asta şi că de regulă toţi cei care se apucă de stand-up au un alt job în paralel. „Aşa a fost şi la mine timp de şase ani. După şase ani am zis să încerc să fac asta full time. Dar aveam nişte bani puşi de-o parte pentru chirie şi mâncare pentru o jumate de an, în caz că merge greu cu stand-up-ul.” Cu toate că nu ţine o socoteală exactă a veniturilor sale, spune că acum câştigă mai bine decât în joburile anterioare. 

„Mi-ar plăcea să pot să stau peste 8 ore, în fiecare zi, cum era la corporaţie, să scriu. Dar nu pot, mă iau cu altele. Bine, şi la corporaţie mai stai pe Facebook, YouTube, la cafele, ţigări. 8 ore nu sunt chiar 8 ore. Iarăşi e mai uşor să nu respecţi un deadline pe care ţi-l dai singur când eşti freelancer. Eşti mai indulgent cu ţine. În rest cred că sunt doar avantaje: flexibilitate, lucru de acasă, zile de concediu fără număr”, explică Popesco care sunt, în opinia sa, avantajele şi dezavantajele lucrului în regim de freelancing. E pasionat de sporturile cu multă adrenalină – parapantă, schi, snowboard şi mai nou kitesurf, scuba diving şi sailing. „În rest, ca tot omu’, seriale, călătorit, foodie, îmi plac buldogii francezi şi fetele cu părul creţ. Mi-ar plăcea să spun că hobbyul meu este cititul, dar nu e aşa. Încerc să-mi impun să citesc mai mult şi în unele zile îmi iese.”

Cristi Popesco spune că s-ar vedea cu siguranţă făcând asta şi peste 10 ani. „Mi-ar plăcea să am totuşi şi un alt business sau sursă de venit de backup.” Adaugă şi că uneori se gândeşte alături de colegii săi că ar trebui să încerce să scrie şi în engleză în eventualitatea în care va fi tot mai greu aici. „Când avem show-uri în oraşele mai mici se simte că foarte mulţi oameni din targetul nostru au plecat din ţară.”

Raluca Antuca, 25 de ani, fotograf

După absolvirea Facultatăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Raluca Antuca, o tânără fotografă din Bucureşti, a început să lucreze în marketing pe partea de digital & social media pentru F64 şi Coca-Cola Company, timpul liber dedicându-şi-l marii sale pasiuni: fotografia. „Dintotdeauna am fost pasionată de frumos, atât pe plan emoţional, cât şi vizual. De mică am dezvoltat o sensibilitate către arte şi poezie, pictură, fotografie şi muzică. Deşi nu am practicat până în liceu, am purtat cu mine toate aceste senzaţii şi emoţii, pe care le-am transpus mai apoi în fotografie. Aş putea spune că fotografia m-a ales pe mine, şi nu eu pe ea. M-am perfecţionat în timpul facultăţii şi treptat mi-am dat seamă că asta vreau să fac de acum încolo full-time”, povesteşte ea.

Primul său proiect plătit a fost în liceu, când a avut de fotografiat noua colecţie de rochii a unui designer local din oraşul natal, Brăila. „Nu numai eu eram la început, ci şi designerul, astfel că acel câştig nu a fost uriaş – 100 lei –, ci mai degrabă simbolic pentru tot parcursul meu de fotograf.” Proiectele mai serioase au început în urmă cu trei ani, când spune că a avut şansa de a colabora cu branduri precum Sigma şi Canon, cu ajutorul F64. „Am reuşit astfel să organizez prima expoziţie foto, Shades Of Wonderland, şi primul workshop creativ, care a atins numărul maxim de participanţi.”

Recent a luat decizia de a se dedica fotografiei full-time, deoarece spune că şi-a dorit mult timp flexibilitatea de a alege proiectele pe care vrea să le facă şi libertatea de a-şi stabili singură agenda de lucru. Ea crede că printre avantajele lucrului în regim de freelancing se numără flexibilitatea de a-ţi face programul aşa cum îţi doreşti, libertatea de a alege proiectele care ţi se par mai atractive şi ocazia de a te dezvolta multilateral, punând în aplicare foarte multe abilităţi, dar şi faptul că eviţi monotonia. De asemenea, completează Antuca, dacă munca este susţinută, salariul poate fi mai mare decât al unui angajat. „Însă ideal ar fi să faci proiecte în regim de freelancing în timp ce ai un job stabil. Reuşeşti să ai un plus la venitul lunar, să îţi faci un renume online şi să pui la punct portofoliul. Am aplicat această metodă şi mi-a fost mult mai uşoară tranziţia de la angajat la freelancer.” Potrivit ei, în această meserie veniturile depind foarte mult de tipul de fotografie pe care îl practică fotograful (evenimente, pictoriale, wildlife, fine-art), variind destul de mult, pentru că monetizarea se face diferit în funcţie de concept, durata shootingului, postprocesarea imaginilor, copyright, deadline-uri şi nu numai. „Un alt aspect este acela că numărul proiectelor diferă de la lună la lună. Pot exista nişte perioade mai aglomerate şi altele cu mai puţină activitate. Suma de 1.000 de euro poate fi depăşită uşor în cazul unui freelancer pasionat şi dornic de proiecte noi.”

Din perspectiva dezavantajelor, menţionează faptul că nu ai stabilitatea financiară şi nici beneficiile de angajat pe care ţi le oferă o corporaţie, dar şi că trebuie să te ocupi singur de plata taxelor la stat şi de promovarea serviciilor tale pentru a avea proiecte. „În principiu, joci şi rolul de angajat, şi cel de angajator. Este musai să te educi pe partea financiară şi să-ţi impui reguli. Îţi rezolvi singur problemele de contabilitate, dar şi pe cele care ţin de negociere.”

Potrivit Ralucăi Antuca, fotografia nu este atât de uşoară pe cât ar putea să pară. „Deşi ai putea zice că treaba unui fotograf este să apese butonul de declanşare al aparatului, acest job implică, într-o oarecare măsură, şi alte domenii de activitate: organizare de evenimente, PR, social media, make-up, styling”, explică ea. În linii mari, agenda sa zilnică implică şedinţele foto personale şi perfecţionarea în editare foto şi retuşare, proiectele plătite, organizarea de workshopuri, precum şi crearea de conţinut pentru online. „Pe lângă acestea, ar mai fi planificarea şedinţelor foto – căutatul rochiilor, accesoriilor, locaţiei, alegera unui concept, realizarea decorurilor, care poate dura chiar şi câteva luni. Agendă diferă de la zi la zi, în funcţie de aspect, urgenţe şi oportunităţi.” În medie ea are în jur de ar 3-4 proiecte lunar. De o perioadă a început să realizeze şi diverse accesorii care să reîntregească conceptul şedinţelor foto şi să le ofere o alură magică, realizându-şi totodată de una singură inclusiv decorurile, iar acum vrea să aprofundeze şi tehnicile de machiaj, make-up-ul fiind o nouă pasiune. Până în prezent tânăra fotografă a investit peste 7.000 de euro în echipamentul pe care îl deţine şi spune că investiţia a fost făcută în timp şi a venit ca un lucru firesc, raportat la evoluţia sa.

Ea povesteşte că a avut norocul să călătorească destul de des şi în afara ţării şi că de fiecare dată îşi propune să facă fotografii în locurile pe care le vizitează. „Am reuşit să fotografiez şapte modele din trei ţări diferite şi a fost o experienţă incredibilă, pentru că fiecare are o frumuseţe atipică, iar schimbul cultural mă face tare curioasă.” Pe viitor şi-a propus să dedice mai mult timp şi să facă şedinţe foto mai complexe în afara ţării. Cât despre posibilitatea de a pleca din România, artista nu exclude această variantă: „Fotografia vorbeşte pe limba tuturor, deci mi-ar plăcea să-mi extind bussinesul pe plan internaţional. Iau în calcul o relocare într-o altă ţară, fără să uit, însă, de unde am plecat şi legăturile pe care le am cu oamenii dragi din industrie.”

Vlad Eftenie, 41 de ani, fotograf şi cadru universitar

lad Eftenie este absolvent şi cadru didactic al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti şi titular al cursului de fotografie de specialitate; în paralel, lucrează ca fotograf în regim de freelancing. Provenind dintr-o familie de arhitecţi, unde a avut ocazia să îşi vadă părinţii lucrând la diferite proiecte „printre reviste de arhitectură şi instrumente de desen”, el a decis să meargă la rândul său pe aceeaşi cale, dar ulterior avea să descopere şi să se îndrăgostească de fotografie. După ce a susţinut o teză de doctorat având ca subiect studiul metodic al fotografiei ca instrument în arhitectură şi urbanism, spune că a avut, de-a lungul timpului, şi o serie de expoziţii în ţară şi străinătate, personale sau de grup. „Susţin multe seminarii, prelegeri, conferinţe, workshopuri având ca temă estetica vizuală, secretele fotografiei de stradă, de arhitectură, dar şi visual storytellingul, teme de larg interes, astăzi”, îşi descrie el principalele activităţi. „După ce mi-am susţinut teza de doctorat am aprofundat predarea teoretică şi practică a fotografiei de specialitate, cercetarea în domeniul acestora. E bine ca meseria să te aleagă pe tine, nu vei şti când lucrezi, totul va veni de la sine. Aşa simt eu atunci când activez în domeniul fotografiei, când pregătesc o prezentare nouă sau un nou portofoliu vizual pentru un client. Am început să profesez încă de când eram student.” Pe lângă fotografie spune că este pasionat de explorări urbane, de călătorii, de mersul la mare în orice anotimp, de contemplare şi regăsire şi de psihologie.

Primul său proiect de fotografie, povesteşte el, este greu de uitat. „Eram în vizită la Paris, de sărbători, venind din Montpellier, unde eram student Erasmus. Un prieten, arhitect afirmat, pleca la Bucureşti, acasă, şi m-a lăsat să stau în locul lui. Dar mi-a transmis şi un mic job, nişte randări – imagini de sinteză ale unui proiect care era pe cale să se realizeze. M-am şi plimbat, dar am şi lucrat, am predat imaginile şi aşa am câştigat primii mei bani de buzunar. Fiind la Paris, în vacanţă, au picat la ţanc.” Agenda sa se împarte între activitatea universitară şi cea din zona educativă şi comercială, în care spune însă că rămâne fidel valorilor în care investeşte timp, energie şi pasiune.  De asemenea, dedică un volum mare de timp şi reţelelor de socializare. „Primesc zilnic cereri şi invitaţii. Şi sunt activităţi frumoase, de câţiva ani mi-am câştigat libertatea de a alege, de a spune nu, atunci când simt, de a accepta acele joburi sau acţiuni din care nu doar rezultă câştig material, dar care mă pot îmbogăţi şi spiritual.”

Veniturile sale depind, potrivit lui, de ocazii, de sezon, de tipul solicitării. „Nu fac fotografie de eveniment sau de produs. Fotografiez aproape exclusiv în mediul urban, obiecte de arhitectură – fie clădiri noi, fie de patrimoniu, pentru cauze de promovare culturală. Zona educaţională reprezintă aria care poate fi cuantificată şi financiar, din fericire, astăzi. Primesc dese solicitări să susţin prelegeri sau workshopuri de fotografie, iar asta este îmbucurător, prin prisma nevoii de aflare şi educare care începe să devină constantă şi consistentă, ca cerinţă”, explică el. Totodată spune că nu poate face o medie sau o estimare a proiectelor şi contractelor pe care le are în decursul unei luni. „Poate fi una foarte intensă, sau cinci cu desfăşurare lentă. Îmi dau seama însă că nu a mai existat de ceva timp o lună fără angajamente. Am campanii online care se pot desfăşura pe parcursul câtorva luni. Prefer proiecte scurte şi creative, care îmi permit să mă exprim spontan şi în care am mână liberă din punctul de vedere al expresiei artistice. Garantez pentru calitatea produsului meu şi prin prisma ecoului pe care campaniile le au în social media sau prin revenirea clienţilor mai vechi, pentu noi activităţi.”

Primul aparat, „de unde a început totul”, spune că l-a costat în jur de 500 de euro şi a fost „un mic compact digital, achiziţionat prin 2003, de 5 megapixeli, un Olympus C300”. Ulterior, povesteşte că şi-a investit toţi banii de buzunar în aparate foto pe film şi în obiective. Iniţial făcea poze doar în weekenduri, când avea timp. „Apoi a început să fie o plăcere de zi cu zi. Nu e important să ai cel mai performant aparat, ci acel aparat cu care să te simţi bine, comod, creativ. Cel mai important este ochiul, formarea lui şi educarea vizuală şi estetică. Deţin o colecţie de aparate, dar folosesc preponderent câteva, în funcţie de temă, de subiect, de job, îmi place să am de unde alege.”

Vlad Eftenie spune că un freelancer are ocazia să îşi gestioneze timpul, proiectele, taxele. „Doar că nimic nu e sigur. Ai un know-how şi un produs de oferit, important e să existe cerere. Într-o companie în schimb totul merge şnur, programul e previzibil, venitul sigur. Cu toate astea am auzit mult mai mulţi angajaţi nemulţumiţi de viaţa lor decât freelanceri. Mai mult, cei care au ales freelanceingul mărturisesc că nu ar reveni niciodată la rigorile corporaţiei şi că au câştigat aripile de a fi ei înşişi, de a-şi asculta vocaţia. Se pare că îţi conferă o stare mai mare de fericire posibitatea de a fi tu însuţi, de a-ţi urma destinul, decât aceea de a fi stabil din punct de vedere financiar”, susţine el.

Artistul are colaborări inclusiv peste graniţe. „Am colaborat cu ICR Berlin, Lisabona, Padova, cu ambasada României din diverse ţări ale lumii, pentru a realiza expoziţii de fotografie. Am primit cereri de a susţine workshopuri sau de a vinde fotografie unor clienţi din străintate. Am câştigat în 2014 un premiu în cadrul Sony World Photo Awards, ceea ce mi-a adus atunci o vizibilitate benefică. Totul creşte în timp şi am grijă să răspund cu maximă eficienţă şi profesionalism solicitărilor în care cred, care mă inspiră.” Pe de altă parte, nu a luat în calcul niciodată să se mute din ţară. „Sunt născut şi crescut în Drumul Taberei, în Bucureşti, am învăţat ce înseamnă dorul de casă, cât timp am stat plecat şi de oricâte ori mă deplasez departe.” 

Andreea Codrea, 27 de ani, blogger şi antreprenor

Andreea Codrea, sau deeacodrea, cum este cunoscută pe pagina de Instagram, unde are aproape 72.000 de urmăritori, este blogger de şase ani, prin prisma pasiunii pentru scris pe care o are dintotdeauna, absolventă a Facultăţii de Psihologie şi între timp şi-a deschis şi propria agenţie de modelling. În trecut, a lucrat ca promoter, cosmeticiană şi însoţitor de bord. „Parcursul nu a fost peste noapte, tot ce sunt astăzi s-a construit în ani. Am căutat mereu să construiesc durabil şi în timp. Pe lângă tot haosul ăsta sunt pasionată de frumos, de artă, de modă, de oamenii buni, de Paris, de ploaie, de cărţi, de muzică veche, de hainele vintage şi de Lună.” Cu toate că este „pe val”, zona de vlogging nu a atras-o atât de mult, deşi are un canal de YouTube pe care a încărcat câteva video-uri, deoarece sunt puţine subiecte care i se par suficient de relevante încât să povestească despre ele, „şi pur şi simplu nu pot face un vlog despre nimic sau despre ceva comercial. Când voi avea ceva serios de spus, voi mai urca câte un video acolo, dar de obicei îmi place să fac ceva util, nu doar zgomot”.

Publicul Andreei Codrea este alcătuit, potrivit ei, preponderent din persoane de 25-35 de ani, majoritatea femei. „Oamenii care mă urmăresc o fac în special pentru că rezonează cu mine, pentru că găsesc o bucată din mine pe care şi ei o au. Sunt oameni profunzi, pasionaţi de cuvinte frumoase, de versuri, de artă, de modă sustenabilă, de smart shopping, de produse de beauty naturale şi de un stil de viaţă sănătos.”

Codrea spune că agenda sa zilnică nu arată niciodată la fel, fiecare zi fiind unică, cu provocările ei. „Dacă într-o duminică pot avea o filmare sau o sesiune foto, o zi de luni mă poate prinde încercând o mască de faţă. Sunt zile extrem de pline şi unele în care pot rezolva totul de acasă. Cred că fix asta este partea frumoasă în ceea ce fac: nu există rutină, nu mă plictisesc, fac mereu ceva nou şi cu asta mă hrănesc. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le fac în fiecare zi: citesc, fac cercetare, caut concepte noi sau surse de inspiraţie.”

Veniturile sale lunare spune că sunt greu de estimat, deoarece nicio lună nu e la fel, variind de la câteva sute de euro până la mii, în această ecuaţie fiind însă o mulţime de variabile, dar lucrul cu adevărat important, spune ea, este că reuşeşte să se susţină singură şi să facă din asta un job full time.

Potrivit ei, nu există o medie, o sumă general valabilă sau reţete pentru contorizarea câştigurilor din acest domeniu. „Se poate trăi mai mult ca decent din domeniul ăsta, însă totul are un cost. Atunci când eşti propriul tău şef treaba nu se termină la ora 18:00 când închizi uşa de la birou. Aşa că oricât de superficial ar părea, oamenii ăştia care trăiesc din social media chiar muncesc, aşa că ar fi minunat dacă am înţelege asta înaintea de a judeca că de cele mai multe ori nu fac nimic; ei bine, de cele mai multe ori fac mult mai multe decât faci tu, cel sau cea care citeşti aceste rânduri, şi tot în aceleaşi 24 de ore.” În ciuda faptului că toată lumea este tentată să spună că freelancerii au mai mult timp liber, adaugă bloggeriţa, nimic nu este mai fals. „Când lucrezi după un program fix, de exemplu de la 8:00 la 16:00, după ce ai părăsit biroul nu te mai gândeşti la muncă, la deadline-uri, pe noi în schimb uneori ne prinde chiar şi noaptea redactând vreun articol, editând poze sau căutând inspiraţie pentru un proiect viitor. Cumva singurul avantaj este că ai posibilitatea de a face ceea ce iubeşti, iar asta merită orice sacrificiu.”

În prezent are cinci contracte anuale, care se repetă în fiecare lună. Ea spune că în domeniul acesta care fluctuează este important să ai o constanţă şi o siguranţă. „Sunt luni care se aglomerează foarte multe proiecte şi luni în care nu prea există activitate, însă până la urmă e important să existe un echilibru şi, cu toate că tentaţia este mare, e important să triezi în funcţie de ceea ce ţi se potriveşte. E important să îţi păstrezi identitatea şi să nu cauţi doar să colaborezi cât mai mult.”

Opţiunea de a pleca peste graniţe încă nu o ia în calcul. „Cred că nu mă voi despărţi prea curând de România şi asta pentru că am eu încăpăţânarea de a reuşi lucruri aici şi chiar cred că lucrurile se vor schimba în şi mai bine. Mă uit în jurul meu la toţi ţinerii ăştia frumoşi şi creativi şi îmi dau seamă că nu aş vrea să fiu în altă parte. Plus că eu cel mai bine funcţionez «acasă», iar acasă pentru mine e România, fix aşa cum e ea, aşa că în loc să schimbăm ţara, mai bine hai să ne schimbăm pe noi.”