Locul în care s-a scăldat Afrodita, templul lui X sau Y, Grădina NuŞtiuCare sunt împachetări cu vino-n’coa care funcţionează în tehnica de atragere a turiştilor în căutare de aventură, inedit, poveşti sau experieţe. În orice coclauri arizi din Grecia găseşti te-miri-ce pietroaie, plaje sau zone promovate de autorităţi, agenţii turistice şi/sau locanlici. Găselniţe de marketing, în esenţă. Fireşte, Grecia ca destinaţie turistică are foarte multe de oferit pentru gusturi variate; departe de mine ideea de a spune că nu merită vizitată (ba dimpotrivă, sunt un mare fan al ţării ca destinaţie de vacanţă). Dar în siajul atracţiilor turistice cu tracţiune intră zone sau obiective care nu sunt atât de spectaculoase precum legendele cu nume sonore de personaje istorice sau din mitoligia elenă de care sunt legate orice pietroaie sau cotloane de pe tot cuprinsul Eladei. Bravo grecilor!, până la urmă, că ştiu să îşi facă reclamă. Este o lecţie care poate fi învăţată, cred, şi de alte destinaţii turistice, inclusiv cele de la noi din ţară.

Cu toţii am auzit (şi pesemne suntem în deplin acord) că România este o ţară foarte frumoasă, care are foarte multe lucruri de oferit (şi) la capitolul turistic. Pe de altă parte, precis avem fiecare dintre noi experienţe nu tocmai plăcute legate de apa prea rece de pe litoral fie şi în miez de vară, aglomeraţie, cocalarisme sau jecmăneala practicată sistematic de unii operatori turistici.

Acestea fiind spuse, am remarcat în zilele libere care au trecut şi pe care le-am alocat vilegiaturii câteva fenomene. Am pus degetul pe harta ţării şi câştigătoare, de această dată, a fost zona secuimii, din Harghita. Două lucruri au fost cu adevărat surprinzătoare. În primul rând, în preajma oraşului Odorheiul Secuiesc, la distanţă de circa o oră de mers cu maşina, au fost inventate mai multe obiective turistice – statuia Inima lui Isus (o construcţie metalică cu înălţime de 22 m, plasată în vâtful unui deal, construită în 2013, care oferă o privelişte spectaculoasă), parcul Mini Transilvania, Insect Parc, piste de bob de vară în mai multe zone. Aceste atracţii noi, inventate, le dublează pe cele pe care turiştii le au disponibile de mai mulţi ani – fie muzee de tot felul (de pildă Muzeul Apelor Minerale, al Porţilor Secuieşti sau al Pălăriilor) ori bisericile fortificate mai mult sau mai puţin atractive sau vizitabile. În acest context am remarcat un alt aspect, că noile obiective oferă o pâine de mâncat şi altor antreprenori din zonă – mai mici sau mai mari – de la gheretele cu îngheţată artizanală sau kurtos kalacs până la pensiuni, hoteluri sau satele care la şosea au înşirate magazine cu produse tradiţionale în care am descoperit lucruri făcute în România, nu costume şi ceramică tradiţionale made în China. Banii circulă în zonă şi oamenii de-acolo trăiesc de pe urma turiştilor. Iar curţile şi casele arată prosperitate spre deosebire de regiuni oropsite din Moldova, de exemplu.

Între paranteze fie spus, primăvara este o perioadă perfectă pentru iscodit, descoperit şi călătorit prin zonă, pentru că peisajele spectaculoase ale zonei sunt avantajate de paleta de culori a vegetaţiei.

O altă surpriză s-a legat de ospitalitatea oamenilor, care pretudindeni – nu doar în locul în care ne-am cazat – au fost permanent amabili şi cu zâmbetul pe buze; n-am întâlnit pe nimeni care să spună că nu vorbeşte româneşte. (E drept, de obicei voiam să cheltuim pentru ceva). Pentru mine a fost total neaşteptat, pentru că Odorheiul n-ar fi fost prima mea opţiune, dat fiind că experienţa anterioară mi-a lăsat un gust amar – acum nişte ani am avut treabă la tipografia din oraş. Am ajuns la ora stabilită (8 dimineaţa), mi-au spus să mă întoc la 12, când m-au informat că au terminat programul şi, fiind vineri, mă pot întoarce luni dimineaţă. După câteva telefoane, s-au mobilizat dar bariera lingvistică a fost istovitoare – nu ştiu dacă nu vorbeau româneşte sau mă pedepseau că fuseseră întorşi din drum. Nici orele petrecute în oraş n-au fost cele mai agreabile, atunci.

Nu în ultimul rând, o altă surpriză se leagă de faptul că unul dintre obiectivele turistice invita vizitatorii să-l voteze în cadrul competiţiei Destinaţia Anului. Pe de o parte am fost mirată că Parcul Mini Transilvania s-a înscris în competiţie (altfel spus, a început să bage lemne în soba marketingului), pe de altă parte că Destinaţia Anului, cel mai amplu proiect de promovare a turismului românesc, a făcut suficient de multă zarvă să ajungă pe dealurile din regiune. Aflată anul acesta la a patra ediţie, competiţia a înregistrat un număr record de înscrieri: 300 de destinaţii turistice, de trei ori mai multe decât în 2023 şi un număr dublu de finalişti faţă de ediţia anterioară: 129. 35 dintre cele 41 de judeţe, plus Municipiul Bucureşti, au înscris cel puţin o destinaţie anul acesta. Judeţul Braşov conduce cu nouă destinaţii în lista finalistelor, urmat de judeţele Sibiu şi Suceava, cu câte şapte, şi de judeţul Prahova, cu şase finaliste. În demersul Destinaţia Anului s-a implicat şi Charlei Ottley, jurnalist, prezentator TV, poet şi regizor britanic, care a realizat documentarele Wild Carpathia şi Flavours of Romania. Ottley spune depre Transilvania că este „un loc al legendelor şi miturilor”, „probabil ultimul loc din Europa unde se păstreză atât de bine aerul medieval”.

De Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin