Veneam din Italia, unde tocmai mă minunasem în faţa unei abordări care mi s-a părut SF: o factură neplătită la electricitate şi, drept urmare, compania „taie“ curentul clientului. Cu toate acestea, clientul putea folosi becurile din casă, ba chiar şi instantul pentru încălzirea apei sau plita de gătit. Este adevărat, nu la putere maximă, dar o cafea tot puteai face. Iar clienţii au plătit ce au avut de plătit, ba chiar şi o taxă decentă de reconectare - care mi se pare în regulă - iar conflictul, dacă îi putem spune aşa, a fost stins civilizat, fără ameninţări, lapidări, deplasări sau alte „ări“.

Când vom ajunge şi noi, oare, la relaţii cu adevărat normale între client şi furnizori? Ştiu că or să sară unii să-mi spună să nu generalizez, şi nici nu vreau asta, dar de cele mai multe ori, indiferent că vobim de un taximetrist, de un comerciant sau de un bancher, am sentimentul că eu, consumatorul, am pierdut meciul. Indiferent ce va să zică asta, că am îndurat fumul ţigării din taxi, că am închis ochii la calitatea mărfii sau că am acceptat un ton nepotrivit sau penalităţi aiurea.

Care este valoarea reală a clientului astăzi, la noi, dincolo de fardul marketingului?

Pentru că eu, consumatorul, cred că sunt important, şi nu numai eu, ci şi colegii mei, dumneavoastră, cei care citiţi revista, prietenii dumneavoastră şi toţi care susţinem întreg lanţul – magazine, bănci, furnizori de servicii. Plătim taxe şi impozite care sprijină pensionari, persoane asistate, funcţionari, investiţii publice, preşedinţi şi parlamente. Sunt/suntem alfa şi omega, începutul şi sfârşitul în circuitul economic şi oricine se consideră „too big to fail“ ar trebui să fie conştient că mărimea sa este suportată de micimea mea.

Am scris în mai multe rânduri despre ceea ce cred că este o altă lipsă a societăţii româneşti – cea a avocaţilor. Avem foarte buni specialişti, experţi în legislaţie sau business sau procese penale şi civile, citaţi în reviste şi chemaţi le televiziuni, dar ne lipsesc avocaţi care să ajute cetăţeanul simplu în cazul în care a fost nedreptăţit. Avocaţi cu o atitudine proactivă, deschisă şi înţelegătoare, aflaţi în curtea furnizorului de utilităţi, în salonul spitalului sau pe holurile instituţiilor statului, avocaţi care să-i desluşească clientului clauzele contractuale pentru care semnează. Şi cred, sper că societatea românească, cinică şi crudă cu cei care nu ştiu să se apere, fie ei consumatori, întreprinzători, pietoni sau şoferi, medici sau pacienţi, s-ar însănătoşi în cazul în care nedreptatea ar fi taxată corespunzător.

Doi la mână, poate că ar trebui să ieşim din poziţia de piaţă mică şi ieftină, din cauza puterii reduse de cumpărare. Îmi sprijină ideea Angela Filote, şeful reprezentanţei Comisiei Europene în România, care, la un summit pentru investitori, a pledat pentru o creştere a salariilor, dar bazată pe competitivitate, şi pentru măsuri destinate trecerii de la un stat cu costuri scăzute la unul cu forţă de muncă cu valoare adăugată medie şi mare, fără a pierde interesul investitorilor. „Nu cred că România îşi permite să aibă ca principal avantaj costul scăzut, nu cred că e corect pentru români“, a spus oficialul european.

De aici ar trebui să înceapă treaba strategilor guvernamentali sau de partid, zic, şi, atunci când o să vă opriţi din râs, o să îmi daţi dreptate.

Ilustrez cu „Masa frugală“ a lui Pablo Picasso.