Înainte şi imediat după anunţarea noilor sancţiuni decise de UE şi SUA contra Rusiei, s-au auzit proteste din partea unor industriaşi sau bancheri occidentali, speriaţi că îşi pierd afacerile ori că Europa va intra din nou în recesiune. Această perioadă n-a durat însă, nu pentru că justeţea în sine a sancţiunilor ar fi redus la tăcere astfel de voci, ci pentru că impunerea sancţiunilor reprezintă un deznodământ al unei perioade foarte lungi de incertitudine şi nesiguranţă de sine, atât pentru liderii politici implicaţi sau afectaţi de conflictul din Ucraina, cât şi pentru cetăţenii din ţările respective.

Cel mai evident se întâmplă în Rusia, unde a început din nou să funcţioneze vechiul „efect de cetate asediată“, cu conspiraţia occidentală care încearcă să izoleze economic Rusia, aşa după cum sistemele antirachetă americane plasate în est încearcă s-o izoleze militar. Au apărut declaraţiile tipice replierii în autarhia economică („Putem să ne producem singuri tot ce avem nevoie, chiar şi nave Mistral“, a spus faimosul Rogozin), iar ceea ce este de fapt o slăbiciune a Moscovei, incapacitatea de a se mai extrage onorabil din conflictul întreţinut de separatiştii din estul Ucrainei, a fost transformat prin efectul propagandei într-o dovadă că Vladimir Putin a avut dreptate atunci când spunea că Vestul vrea să distrugă Rusia, astfel încât poporul rus trebuie să rămână unit în jurul conducătorului său, iar manifestaţiile de masă din anii 2011-2013 contra regimului să nu se mai repete.

Până la un anumit punct, revenirea la reflexe vechi şi liniştitoare pentru mentalul colectiv s-a petrecut şi în SUA, unde administraţia democrată, intens combătută de adversarii republicani, are satisfacţia că liderii UE, mereu taxaţi până acum drept nişte aliaţi egoişti şi fricoşi în relaţia cu Moscova, i s-au alăturat în sfârşit într-un program adevărat de sancţiuni dure, costisitoare pentru ţările lor. În plus, aşa poate fi eclipsată cumva şi lipsa de succes a SUA de a controla situaţia din alte focare de conflict (Libia, Siria, Gaza, Irak, Afganistan). Cel mai evident apar însă aceste efecte liniştitoare în Europa, unde sancţiunile contra Rusiei nu doar că spală onoarea UE, scutind-o de a părea cinică pe motiv că menţinerea afacerilor cu firmele ruseşti ar conta mai mult decât o ripostă după doborârea avionului malaezian plin cu cetăţeni comunitari, dar oferă şi o probă de coeziune a deciziilor, după ani de zile în care principalul reproş venit din toate părţile la adresa liderilor UE a fost că nu sunt în stare să ia decizii rapide împreună şi să le aplice. Iar dincolo de impactul de moment se întrezăreşte speranţa de a face ceva care să ridice moralul Europei, deteriorat de anii de criză. „O să doară un pic, dar e un avans plătit pentru viitoarea securitate a Europei, o chestiune de credibilitate a Occidentului“, a comentat un analist britanic.

Pe de o parte, această speranţă este hrănită de uşurarea colectivă care apare automat când o primejdie exterioară uneşte o colectivitate dezbinată şi măcinată de probleme greu de rezolvat, mutând centrul de greutate de la acestea - în cazul de faţă, de la şomajul persistent, decăderea economică şi demografică a UE şi greutatea de a ieşi la liman în condiţii de austeritate fiscală. Pe de altă parte, aceeaşi speranţă este însoţită de o percepţie asemănătoare cu cea a elevului care ştie că dacă se îmbolnăveşte, capătă scutire de la şcoală: deja ţările de la periferia zonei euro au cerut CE să ia în calcul efectele sancţiunilor asupra economiilor lor atunci când va evalua capacitatea lor de a se încadra în ţintele de disciplină bugetară, într-un moment când noua preşedinţie italiană a UE deja îşi propusese să determine relaxarea ţintelor din Tratatul fiscal.

În acelaşi timp, are loc o deplasare a temelor de discuţie de la economie spre politică, ceea ce furnizează un câmp mult mai larg de desfăşurare talentelor specifice ale politicienilor şi capacităţii opiniei publice de a-şi consuma energia cu speculaţii electorale, indignări belicoase ori pacifiste şi visuri sau coşmaruri despre viitoarea hartă geopolitică a lumii. De la articolele „pe surse“ despre negocieri secrete ale Angelei Merkel cu Vladimir Putin până la relansarea ambiţiilor de lideri regionali ale unor politicieni din ţările estice, trecând prin schimbarea mizelor electorale interne fie prin redeşteptarea cu metodă a fricilor de URSS şi de propaganda rusească, fie prin idealizarea cu metodă a Rusiei ca singura care ar ţine piept „noii ordini mondiale“ imorale şi antireligioase etc., noile evenimente creează o variaţie neaşteptată după ani întregi dominaţi de teorii despre deficite structurale sau rolul statului în economie. Iar clişeul clasic al rezolvării unei crize printr-un război nu se aplică, pentru că sancţiunile sunt în sine o alternativă la confruntarea militară, pe care în realitate nu o doreşte nimeni, în ciuda apelurilor la înarmare sau la extinderea mandatului de intervenţie pentru NATO. Nu e pace şi poate nici n-o să fie pace în Ucraina în viitorul apropiat, însă Europa se simte un pic mai bine.