Până acum, patronii au câştigat sute de mii, zeci şi sute de milioane de euro. Aşa că trebuie să scoată banii din buzunar şi să-şi plătească salariaţii, să-i susţină, nu să-i trimită în şomaj, să-i dea afară imediat etc.

Deciziile companiilor de a închide fabricile au fost aplaudate fie de angajaţi, care erau speriaţi şi nu mai voiau să vină la muncă, fie de ceilalţi din jur.

Dar nu toate companiile, nu toţi proprietarii îşi pot plăti angajaţii să stea acasă.

Ford, Dacia sau marile companii pot să facă acest lucru pentru că sunt puternice, bine capitalizate şi au linii deschise de finanţare externă sau de la bănci.

Companiile româneşti, patronii români nu au resurse suficiente pentru a-şi ţine businessurile închise şi a-şi plăti angajaţii în timp ce stau acasă.

Închiderea HoReCa - Hoteluri, Restaurante, Cafenele - prin instituirea situaţiei de urgenţă a atras şi aplauze din partea celor nemulţumiţi, care şi-au amintit de patroni, de chelneri, de preţuri şi de modul cum au fost trataţi când economia duduia.

Nu cred că au fost mulţi cei care au plâns pe umerii lui George Copos când a fost nevoit să închidă celebrul hotel Athenee Palace Hilton, care nu şi-a închis uşile nici în perioada celor două războaie mondiale. Mulţi au amintit de istoria controversată a lui Copos, sperând chiar să-l vadă falit, după închiderea hotelurilor.

La fel, nu multă lume plânge pe umerii proprietarilor de malluri care au fost nevoiţi să-şi închidă porţile: a fost o luptă cruntă între proprietari şi chiriaşi, primii dorind să ţină uşile deschise, în timp ce magazinele voiau să fie închise pentru că nu mai existau trafic şi clienţi.

În business nu există solidaritate, pe care o invoca Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, care a fost nevoit să-şi închidă magazinele şi să trimită acasă 2.400 de angajaţi, ci numai interese, fiecare încercând să câştige cât mai mult sau să piardă cât mai puţin din această criză.

Băncile s-au lăsat greu convinse când a început criza să reeşaloneze in corpore creditele clienţilor, invocând normele bancare şi regulamentele BNR. Băncile speră ca statul să le plătească o parte din dobânda pe care o pierd în lunile de amânare a plăţii creditelor de către persoanele fizice sau companiile afectate de criza coronavirusului.

Nu multă lume iubeşte patronii, nu multă lume îşi apreciază jobul, şi de aceea există multă reacţii negative în social media în această perioadă.

Mulţi vor ca patronii să falimenteze şi să moară economic, iar statul să nu-i finanţeze, aşa cum a salvat băncile în criza precedentă, iar apoi nu a dovedit aceeaşi înţelegere faţă de clienţi.

Dar dacă „mor” patronii, dacă „mor” companiile, cine redeschide businessurile, cine reface fluxurile de producţie, cine face angajări şi cine mai plăteşte salariile?

Dacă patronul „moare” economic, unde se mai întorc angajaţii?

Credeţi că o să preia statul toate businessurile şi o să curgă banii aşa cum curg banii acum la stat?

Nu am întâlnit foarte mulţi angajaţi care să vrea să preia conducerea unor businessuri sau să ducă crucea unui antreprenor, unui patron care dă de lucru şi plăteşte salarii.

Mulţi ar vrea să fie patroni ca să numere milioanele, dar nu este mare înghesuială atunci când trebuie să conduci un business, când trebuie să organizezi companiile, când trebuie să umbli după clienţi şi apoi după bani, ca să poţi să plăteşti salariile, taxele şi impozitele la stat.

Mulţi spun că statul nu ar avea de ce să salveze companiile private acum. Dar aceste firme private au plătit taxe şi impozite ani de zile, fără să primească de multe ori ceva în schimb: autostrăzi nu sunt, birocraţia este şi mai mare, iar sistemul de educaţie şi cel de sănătate sunt la pământ.

Dacă angajaţii vor să se întoarcă la lucru, prima condiţie este ca patronii să fie „în viaţă” după această criză.

Apoi vor vedea cum se descurcă cu băncile, de unde obţin finanţare şi cum duc businessurile mai departe.