Cele mai multe reacţii sunt, pe plan local, de genul „nu este cazul să căutăm vinovaţi, echipa şi antrenorii au făcut tot ce au putut“ şi pot fi de acord numai în parte cu un astfel de îndemn. Nu am nicio îndoială că echipa şi antrenorii au făcut tot ce au putut, dar asta nu spală din vinile care nu pot fi trecute cu vederea.

Gimnastica ne-a scos în lume şi altfel decât ca ţară a nebuniei lui Ceauşescu şi eram şi atunci şi suntem şi acum datori să căutăm să reparăm ce se poate repara. Nu, nu este eşecul echipei, dar eşte eşecul diriguitorilor care trebuia să prevadă şi să acţioneze şi nu să aştepte, cu fatalitate mioritică, să se întâmple. Ministrul de resort nu trebuie să vină şi să îmi spună care este situaţia şi că avem de-a face cu un dezastru, ci trebuia să analizeze din timp datele şi avertismentele şi să acţioneze, să ceară soluţii şi să impună măsuri.

Nu cred că este musai problema doamnei Lipă, venită la minister de puţine luni, dar a tuturor miniştrilor care s-au ocupat de sport până acum este, cu siguranţă. Şi dacă tot am vorbit de miniştri, să-i pomenim pe toţi cei care, din 1992 încoace, s-au ocupat de sportul românesc: Gheorghe Angelescu, Alexandru Mironov, Mihai-Sorin Stănescu, Crin Antonescu, Georgiu Gingăraş, Monica Iacob-Ridzi, Luminiţa Plăcintă, Cătălin Baba, Ioan Mang, Liviu Pop, Ecaterina Andronescu, Nicolae Bănicioiu, Gabriela Szabo. Să remarcăm că guvernele Tăriceanu, în perioada 2004 - 2008 şi Boc 2 (2008 - 2009) nu au avut un minister de resort.

Şi să mai remarcăm unele prezenţe îndârjite, cum este a domnului Antonescu, aflat de trei ori la conducerea ministerului. Sau a doamnei Plăcintă, de două ori ministru. Şi apariţia primului om din sport, a Gabrielei Szabo, abia în 2014. Ar fi exagerat să spun că politicul este de vină pentru actuala stare a sportului? Nu mi se pare. Şi dacă la reuşite şi-or fi luat partea de lauri, atunci să se încarce şi cu eşecurile. Şi nu sunt singurii; ce au păzit direcţiile judeţene, prefecturile, primarii de localităţi în care sunt cluburi şi şcoli de gimnastică?

Dacă gimnastica ar fi fost un caz izolat, poate că discuţia nu şi-ar fi avut rostul. Dar ne putem uita la ruinele din fotbal, la lipsa de săli, de patinoare, de competiţii de elită, de săli de antrenament pentru orice disciplină veţi putea numi. Şi sclipiri precum Halep sau handbalul sau rugbyul, sau poate reuşitele unui pictor sau ale unui alpinist nu fac decât să întărească sentimentul general de delăsare.

Reuşitele sportive ţin de cea mai grozavă chimie socială, pentru că izbutesc să coalizeze sentimente naţionale, de mândrie şi de entuziasm ca nimic şi nimeni altcineva.

Principala hemoragie a României de astăzi este cea de competenţă. Competenţă care să genereze bunăstare, care să semene acum şi să-i lase pe cei de peste un deceniu să culeagă roadele. Pierdem talente nu numai din migraţie, ci şi din nepăsare şi indolenţă: înainte de a începe să scriu acest text, am citit o ştire care spune, simplu, că 7 din 10 angajatori afirmă că este greu sau foarte greu să găsească angajatul potrivit, pentru o poziţie entry level care necesită studii superioare, dar şi că 42% dintre copiii de 15 ani din România sunt analfabeţi funcţional, adică au urmat o formă de educaţie, pot reproduce un text, dar nu înţeleg conţinutul de idei.

Câte talente se pierd astfel, câţi potenţial oameni buni?

Ilustrez cu un tablou al maestrului Ştefan Cîlţia.