Evaluarea monarhistului, care ştia cum se face o campanie, e instructivă dacă ne uităm la contrastul dintre eforturile reuşite de mobilizare a opiniei publice pentru o cauză oarecare (de pildă blocarea proiectului minier Roşia Montană sau întoarcerea scorului din sondaje la prezidenţialele de anul trecut) şi eforturile nereuşite (de pildă reîmpachetarea PDL ca ARD în 2012 sau protestele contra TTIP, care în România n-au avut ecou).

Comun eforturilor reuşite de mobilizare nu e numai ceea ce cu un termen vag este desemnat drept „profesionism“ (înţeles de obicei drept capacitatea de a pune la bătaie sume mari de bani, plus o armată de mesageri în media de toate felurile, plus persistenţa asaltului), ci intuiţia de a apăsa pe butoanele afective cele mai sensibile la un moment dat. Nu pe butoanele morale sau raţionale, ci pe butoanele afective, acelea de care de multe ori individul care citeşte ştiri, cărţi, Facebook, Twitter sau se uită la televizor nici nu-şi dă seama că mai există: cele care îl fac să vadă deodată roşu în faţa ochilor când se convinge că există un Adversar (inamicul în ordine politică, economică, socială, naţională, religioasă etc) care ameninţă supravieţuirea Familiei sale, a Ţării sale, a Etniei sau a Rasei sale, a Religiei sale, a Clasei sale, aşa încât trebuie nimicit.

Aceste butoane funcţionează obligatoriu într-o dimensiune istorică, astfel încât agresiunea curentă sau potenţială, reală sau imaginară din partea Adversarului trebuie înţeleasă mereu drept o repetare a unor agresiuni mai vechi, a unor precedente istorice care, iată, trebuie obligatoriu readuse în actualitate „spre a nu uita lecţiile istoriei“. Efectul garantat al acestei logici afective este reîncărcarea cu ura istorică pentru evenimentele deja trecute şi, astfel, demonizarea deplină a Adversarului, care devine chintesenţa răului absolut.

Aşa se explică gloria de care beneficiază termeni ca „fascist“, „nazist“, „comunist“, folosibili practic în orice fel de context, pur şi simplu spre a exprima resentimentul intens şi fără întoarcere faţă de cei etichetaţi astfel. Grecii furioşi o reprezintă pe Angela Merkel cu mustaţă de Hitler; propaganda rusească a descris Maidanul drept un fenomen organizat de nişte fascişti; ucrainenii îl pictează pe Putin cu şuviţa lui Hitler; toată opoziţia la PSD s-a construit pe asocierea partidului cu comunismul; adversarii lui Obama sau ai Papei Francisc îi descriu pe aceştia drept comunişti, marxişti; criticii lui Băsescu i-au făcut şi lui caricaturi în chip de Hitler.

Aspectul cel mai grotesc al fenomenului e că asocierile se pot perpetua cu succes la infinit, ca într-un fel de „reductio ad Hitlerum“ (sau Stalinum) unde oricine poate fi în acelaşi timp acuzator sau acuzat că promovează idei sau politici naziste sau comuniste. O profesoară americană decreta zilele trecute că „trecutul fascist al Italiei se reflectă în felul cum abordează criza imigranţilor africani“, povestind cum saturaţia unor comunităţi faţă de afluxul excesiv de refugiaţi a dus la reabilitarea pe plan local a unor figuri istorice ca generalul fascist Rodolfo Graziani, autorul unor campanii sângeroase în Libia şi Etiopia dinainte de război.

În acelaşi timp, susţinătorii partidelor extremiste de dreapta din Europa înfierează constant UE drept un nou URSS, o reîncarnare a imperiului comunist care vrea să nege diferenţele de rasă, etnie şi sex şi să primească docil toţi imigranţii din fostele colonii, ducând astfel la groapă civilizaţia Europei. Iar cea mai nouă contribuţie sunt comentariile din medii creştine sau evreieşti pe marginea aniversării genocidului din Armenia, care citează o remarcă a lui Hitler - „cine îşi mai aduce aminte azi de nimicirea armenilor?“ - menită să justifice Holocaustul. Depinzând de cine reîncălzeşte această secvenţă a istoriei, con-cluzia e fie că Vestul ar trebui să se mobilizeze la luptă spre a-i apăra pe creştinii masacraţi de ISIS, fie că „Europa iudeo-creştină“ sau „creştinătatea“ ar trebui să iasă la luptă contra „islamofascismului“ susţinut de toţi inamicii Occidentului.

Toate acestea ilustrează cât de restrictivă, înşelătoare şi ineficientă este ideologia ca instrument de înţelegere a lumii. Şi, într-adevăr, conversaţiile de pe reţelele sociale ori pe forumurile ziarelor arată că, în timp, oamenii par să-şi fi dezvoltat un fel de rezistenţă la propaganda ideologică - dar nu atât prin efort propriu de gândire, cât prin îmbrăţişarea aproape automată a altor forme de propagandă, la fel de tare colorată ideologic.

În unele cazuri, a scăpa de propaganda de la televizor înseamnă pur şi simplu a intra sub farmecul celei de pe net. Cunoaştem cu toţii replicile-clişeu care pot fi servite aproape pentru orice situaţie cu care se poate confrunta un cetăţean, de la „cum să mă duc la război - pentru cine, pentru hoţii care ne conduc?“ până la „de ce să-mi vaccinez copilul, ca să mi-l omoare ăştia?“. Explicarea realităţii prin lentile ideologice e ca un fast-food afectiv, oferind maximă satisfacţie emoţională. Unui individ care nu are sau nu crede că are mijloacele de a lupta să corecteze realitatea în sensul dorit, ideologia îi oferă cea mai rapidă consolare virtuală: o interpretare coerentă şi mereu capabilă să-l pună într-o lumină ideală pe el şi grupul cu care se identifică.

Încercarea de a scăpa însă de clişeele de propagandă pe cont propriu merită făcută, iar capacitatea de a deconstrui ideologia oriunde o vedem că apare este la îndemâna oricui. Chiar dacă efortul respectiv aduce un pic cu zădărnicia lui Sisif, „deconstruiţi şi veţi fi liberi“ e un bun slogan (nepropagandistic) pentru zilele noastre.