Dar în aceeaşi măsură este adevărat că Ministerul Sănătăţii trebuia să se îngrijească de cele două aspecte de mai sus şi mai ales la fel de adevărat este că nu există voinţă politică pentru a rezolva problema accesului la medicamente – şi nici nu va exista aşa ceva, pentru că s-ar risipi inutil cele 250 milioane lei cât sunt estimate sponsorizările din piaţă (apropo, suma reprezintă sponsorizările declarate).

Cu toate acestea, dacă chiar am dori să facem ceva eficient pentru stoparea dramelor care sunt semnalate în presă, există metode la care au recurs şi alte ţări din UE care au reuşit să evite lipsurile cu care se confruntă România. Deşi sunt sigur că ele nu vor fi aplicate – pentru că există o rezistenţă incredibilă a autorităţilor de a schimba legislaţia deoarece ar însemna să iasă din zona de confort sau, mai rău, să dea socoteală dacă ceva nu va merge bine – merită totuşi semnalate ca alternative solide la improvizaţiile fără efect din prezent.

1. ŞAPTE MILIARDE LEI, BUGETUL 2018 PENTRU MEDICAMENTE

Bugetul pentru medicamente a rămas 6 miliarde lei din 2011, nu s-a dat un leu în plus în ultimii şapte ani. Au apărut începând cu 2015 nişte credite de angajament pentru achiziţii în condiţii speciale, care sunt oricum separate şi greoi de finanţat. Aşa că diferenţa până la circa 8 miliarde lei, consumul estimat pentru 2017, este acoperită de taxa clawback. Până la un punct industria a plătit, dar s-a ajuns la momentul în care nu mai este dispusă să o facă. Aşa că soluţia cea mai simplă pentru guvern este să-şi înfrâneze repulsia faţă de multinaţionale şi să accepte să pună 1 miliard de lei în plus la medicamente, liniştind astfel centralele marilor companii prin scăderea clawbackului la sub 12%.

2.  PARTENERIATE MULTIANUALE PENTRU MEDICAMENTELE DIN SURSĂ UNICĂ

Da, cele mai multe guverne europene care au sisteme de contribuţii la sănătate şi resurse limitate recurg la astfel de alianţe. Unii le spun contracte cost-volum sau cost-volum-rezultat, spuneţi-le cum vreţi, dar o contractare pe termen lung parafată cu centralele marilor companii va asigura o aprovizionare acceptabilă. Este rezolvată într-o măsură importantă şi problema exporturilor paralele.

E valabil şi pentru produsele biologice – ştie cineva oare că unul dintre cei mai mari producători de imunoglobuline se află în Bulgaria şi că este furnizor oficial al OMS?

3.  PARTENERIATE CU PRODUCĂTORII DIN ŢARĂ

Când ai 40 de producători autohtoni, indiferent de capitalul lor, dă-le o listă de medicamente esenţiale şi pune-i să ţi le fabrice. O vor face şi vor face chiar investiţii capitale în siturile de fabricaţie ştiind că statul le va contracta producţia.

4.  PREŢURI NEIMPUSE LA MEDICAMENTELE GENERICE

Practică larg utilizată în multe ţări din UE şi non-UE, unde nu există lipsuri în acest segment. Statul nu impune un preţ de vânzare, ci negociază un preţ de decontare / de achiziţie cu producătorii, aşa că aceştia, chiar dacă au opţiunea unui preţ neimpus, vor vinde medicamentele la o valoare apropiată de preţul de decontare, în aşa fel încât pacientul să plătească suma cea mai mică din buzunar. Legea cererii şi ofertei funcţionează şi în acest domeniu, dovadă fiind piaţa medicamentelor fără prescripţie.

5. PRESCRIERE PE DENUMIRE COMERCIALĂ

România este singura ţară din UE în care prescrierea medicamentului se face obligatoriu pe substanţă activă, reglementare care a fost introdusă în 2010, premisa fiind, cel puţin în teorie, corectă. Rezultatul a fost, cum era de aşteptat în România, opus: au dispărut circa 2.000 de medicamente ieftine care nu pot plăti „taxa de raft” în condiţiile celui mai mic preţ european şi ale unui clawback de 20%.

Soluţiile de mai sus vin de la un reprezentant al industriei, aşa că vor fi considerate lobby şi nu vor fi aplicate (pentru că, nu-i aşa?, industria lucrează pentru profit, în vreme ce toţi ceilalţi furnizori ai sistemului sanitar lucrează pe bază de voluntariat). Dar merită menţionat că situaţia din prezent este calmă dacă ţinem seama de cele trei crize de medicamente prin care va trece România în următorii cinci ani:

- criza îmbătrânirii populaţiei - când va trebui finanţate nevoile de sănătate a circa 5 milioane de „decreţei” care ajung la pensie;

- criza de subproducţie şi substocare a medicamentelor - globalizarea duce la închiderea tot mai multor situri de manufacturare, iar cele rămase nu vor putea face faţă cererii;

- criza indusă de implementarea directivei de combatere a falsificării medicamentelor (FMD 2011/62/EU) - va duce la închiderea multor situri de fabricaţie care nu se vor putea conforma din cauza costurilor ridicate.