DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.

Deşi sunt adeptul teoriei că nu există metode certificate de dimensionare fidelă a nivelului evaziunii fiscale în acelaşi timp cred că nu putem nega existenţa în sine a fenomenului. Ceea ce mă surprinde este însă faptul că identificarea evaziunii fiscale ca fiind sursa tuturor relelor în ţara asta reprezintă cam singurul punct de vedere comun al clasei politice, de la stânga la dreapta spectrului politic. Nu o strategie comună, naţională privind îmbunătăţirea serviciilor medicale, eficientizarea sistemului de învăţământ sau dezvoltarea infrastructurii, ci privind condamnarea (de cele mai multe ori, la nivel declarativ) cu mânie proletară a fenomenului de evaziune fiscală.

Din capul locului, vreau să spun că nu cred în moralitatea evaziunii fiscale şi nici în efectele sale benefice complementare fazei de recesiune a economiei reale. De asemenea, sunt de acord că aceasta este un fenomen nociv, ce trebuie combătut de instituţiile abilitate ale statului român. Nu pot însă să nu mă întreb de unde vine acest consens al clasei politice, dincolo de toate divergenţele aşa-zis doctrinare care le caracterizează. Poate din această cauză nu are bani clasa politică să ducă la îndeplinire promisiunile fanteziste din campaniile electorale, nu? Că, dacă n-ar fi blestemata asta de evaziune fiscală, serviciile publice şi bunurile publice de calitate şi care să răspundă obiectiv necesităţilor reale ale comunităţilor ar răsări la tot pasul… Nu cumva este mai comod să se umfle dimensiunile evaziunii fiscale şi să se justifice astfel lipsa de acţiune şi de strategie a decidenţilor politici, indiferent ce coloratură politică ar avea ei la un moment sau altul? Şi, astfel, evaziunea fiscală devine scuza perfectă a politicienilor, motivată cu ipocrizie şi de o dimensiune, uneori, halucinantă atribuită fenomenului evazionist – asta ca ingredientele să fie complete şi să dea bine la publicul votant.

Dincolo de promisiunile politicianiste omniprezente (de regulă, în preajma alegerilor) la şezătorile mediatice referitoare la cine reuşeşte să aducă mai mulţi bani la bugetul statului, nu am auzit analize despre cum se va urmări eficientizarea cheltuirii banului public. Mereu auzim: avem la buget 200 de milioane, un kilometru de autostradă costă 10 milioane – desigur, toate cifrele sunt cu titlu de exemplificare –, nu ne ajung banii decât pentru 20 de kilometri anul ăsta; dacă n-ar fi fost evaziunea fiscală şi s-ar fi strâns la buget 400 de milioane am fi reuşit să facem 40 de kilometri. Niciodată însă, eu personal, nu am auzit vreun om politic spunând: ştim că din aproximativ 250 de zile lucrătoare pe an, cam jumătate munciţi să vă plătiţi taxele; ştim că aveţi unul dintre cele mai mari numere de taxe din UE (aproximativ 39); cu toate acestea, prin efortul dvs. – contribuabilul român – s-au strâns la buget 200 de milioane şi pentru asta vă mulţumim, o să încercăm să găsim soluţii să scădem preţul unui kilometru de autostradă de la 10 milioane la 5 milioane şi astfel, anul acesta, în loc de 20 de kilometri de autostradă să construim 40 de kilometri, ca dvs. să aveţi imaginea cheltuirii eficiente şi responsabile a banului public.

Despre ce responsabilitate putem însă vorbi când cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri şi servicii – de data asta, cifrele nu mai sunt doar cu titlu exemplificativ, ca în cazul de mai sus – au atins în 2013 acelaşi nivel (ca pondere în PIB) ca în 2008 (respectiv 6,2% versus 6,5%)? Sau când raportul Curţii de Conturi pe anul 2011 consemnează suma de 56 miliarde de lei (adică aproximativ 12,5 miliarde de euro!) ca fiind suma abaterilor cu caracter financiar-contabil constatate la nivelul anului 2011 în sectorul public? Am dat doar două exemple, din două guvernări diferite, pentru a nu fi acuzat de lipsă de echidistanţă în raţionament…

Chiar cu riscul de a mă repeta, reiterez faptul că nu sunt atât de naiv încât să neg existenţa fenomenului de evaziune fiscală. Doar că acesta trebuie individualizat (strict în persoana celor care eludează sarcina fiscală care le revine în mod legal) şi în niciun caz generalizat, deoarece în acest mod culpabilizăm discreţionar întregul mediu de afaceri şi generalizăm nejustificat un sentiment de vinovăţie, transformând marea majoritate a contribuabililor în potenţiali infractori. În aceste condiţii, există riscul să apară un sentiment de ostilitate al societăţii faţă de plătitorul chiar şi corect de impozite, dar şi sentimentul finanţării statului perceput ca un inamic economic.

Discutând cu un client al meu, după o inspecţie fiscală, l-am întrebat dacă se simte vânat ca un infractor de organele fiscale; trist, omul mi-a răspuns: nu, mă simt exploatat ca un sclav. Şi nu este decât directorul unei cunoscute multinaţionale de origine germană! Mă întreb cum se simte un mic patron care are un magazinaş de cartier.

Guvernanţii trebuie să înţeleagă că, atâta timp cât legile fiscale vor fi percepute ca o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor legitime ale contribuabililor, cu o pronunţată tentă confiscatorie, aceştia vor căuta să identifice acel sistem al deductibilităţilor fiscale „ascunse“ sau „aparente“ (pe fond, proceduri fiscale alternative) care să le permită încadrarea în „marja de eroare“ a referenţialului normativ, dar cu un minim al costurilor fiscale incidente. Măsurile coercitive, aplicate singular, nu vor avea efectul scontat pe linia combaterii evaziunii fiscale, dacă nu sunt dublate şi de măsuri de „respiro“ pentru contribuabili. Nu este exclus ca fiscalitatea fanariotă să poată reprezenta un studiu de caz util pentru oricare din guvernele României; dar şi o lecţie de istorie la fel de utilă.